NOTE:This is the Authorized text of the Romanian Orthodox Bible,and both Romanian editionsbelong to the Romanian Orthodox Church, in spite of the fact that there are no copyrights for them (checked by Florin C Bodinin 2003, see http://biblioteca.golia.ro/ fore more romanain christian ortodox writings).

A)Romanian FOREWORD toBIBLIAsau SFÂNTA SCRIPTURĂ(THE BIBLE or THE HOLY SCRIPTURES), tradusă după textul grecesc al Septuagintei confruntat cu cel ebraic (translated after the Greek text of the Septuagint and compared with the Hebrew one), din îndemnul şi cu purtarea de grijă a Înalt Prea Sfinţitului Dr. MIRON CRISTEA, Patriarhul României -- cu aprobarea Sfântului Sinod (prompted by and with the assistance of His Holiness Dr. MIRON CRISTEA, the Patriarch of Romania -- with the approval of the Holy Synod), Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1936 (Bucharest, The Printing House of the Church Books, 1936).

B)The message of the Patriarch Miron Cristea to the Ecclesiastical Congress, on the occasion of the release, in 1936, of the new Synodal version of the Holy Scriptures.Mesajul Patriarhului Miron Cristea către Congresul Bisericesc, cu ocazia lansării, în 1936, a noii versiuni sinodale a Sfintei Scripturi.

C)The address of Patriarch Miron Cristea to the Romanian Academy, on the occasion of the release of 1936 version of the Holy Bible.Cuvântarea la Academia Română a Patriarhului Miron Cristea, cu ocazia lansării Sfintei Scripturi din anul 1936.

D)Romanian FOREWORD toBIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ (THE BIBLE or THE HOLY SCRIPTURES), tipărita sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române -- cu aprobarea Sfântului Sinod (printed under the guidance and with the assistance of His Beatitude Father TEOCTIST, the Patriarch of the Romanian Othodox Church -- with the approval of the Holy Synod), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994 (The Publishing House of the Biblical and Missionary Institute of the Romanian Orthodox Church, 1994).

Miron Cristea, (b. July 20, 1868, Toplita, Rom. -- d. March 6, 1939, Cannes, Fr.), first Patriarch of the Romanian Orthodox Church, who worked for unity in church and state.

Educated at the Theological Seminary at Bucharest, Cristea was elected Bishop of Caransebes, Rom., in 1910. In 1918, at the end of World War I, he was a member of the delegation to Budapest that sought the union of Romania and Transylvania, which had been under Hungarian rule; after the union was effected, he was unanimously chosen Primate (1919), becoming Metropolitan of the principality of Walachia, in southern Romania.

From 1926 to 1930 he was one of the three Romanian regents during the ill health of King Ferdinand and the period before the accession of King Carol II, under whom he became premier in 1939. In this office, he attempted to achieve political stability and unity. From his enthronement as Patriarch in 1925, Cristea's influence in promoting peace and unity was felt by Christians outside Romania. On a journey to Palestine in 1927, he visited the Patriarch of Constantinople and other heads of Orthodox churches; he went to England in 1936 at the invitation of the Archbishop of Canterbury, Cosmo Gordon Lang.

The Patriarch Miron Cristea of Romania and the Archbishop of

Canterbury, Cosmo Gordon Lang, at Lambeth Palace

July 3, 1936.

Copyright (c) 1996 Encyclopaedia Britannica, Inc. All Rights Reserved

Miron Cristea, (n. 20 iulie 1868, Topliţa, Rom. -- m. 6 martie, Cannes, Fr.), primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, care a lucrat pentru unitate în biserică şi în stat.

Şcolit la Seminarul Teologic din Bucureşti, Cristea a fost ales Episcop de Caransebeş, (Rom.), în 1910. În 1918, la sfârşitul primului Război Mondial, el a fost unul dintre membrii delegaţiei dela Budapesta care cerea unirea României cu Transilvania, aflată până atunci sub stăpânire maghiară; după ce s-a făcut Unirea, a fost ales cu unanimitate Primat (1919), devenind Mitropolit al Valahiei, (în sudul României).

Din 1926 până în 1930, a fost unul dintre cei trei regenţi români pe timpul boalei Regelui Ferdinand şi în perioada dinaintea urcării la tron a Regelui Carol al II-lea, sub a cărui domnie a devenit premier în 1939. În acest minister, a militat pentru stabilitate şi unitate politică. După înscăunarea sa ca Patriarh în 1925, influenţa lui Cristea în promovarea păcii şi a unităţii a fost resimţită şi de către Creştinii din afara României. În timpul unei călătorii în Palestina, în anul 1927, a vizitat pe Patriarhul dela Constantinopol, şi pe alţi lideri ai Bisericilor Ortodoxe; în 1936 a fost şi în Anglia, la invitaţia Arhiepiscopului de Canterbury, Cosmo Gordon Lang.

(trad. de C.N.R.)

A)CUVÂNT ÎNAINTE

Aflându-se odată împreună mai mulţi inşi -creştini de felurite confesiuni, filosofi necredincioşi, şi chiar materialişti -veni vorba între ei, să răspundă fiecare la întrebarea: "Ce carte ar lua cu sine, dacă s'ar întâmpla, să fie osândit la închisoare pe viaţă şi i s'ar îngădui a-şi lua numai o singurăcarte?" Toţi au dat acelaşi răspuns: "Şi-ar alege Biblia" (1).

Un răspuns, care arată că Sfânta Scriptură este mai presus de toate cărţile, câte s'au scris şi se vor scrie vr'odată în toate limbile pământului. În adevăr multe cărţi se vor fi scris de când e lumea, cărţi cari au desfătat sufletul ori au îmbogăţit mintea cetitorilor. Dar din toate acestea nici una nu se poate asemăna cu Sf. Scriptură în ceeace priveşte folosul sufletesc, lumina şi căldura, ce se revarsă din sfintele şi dumnezeeştile ei pagini asupra celor ce ştiu să cetească într'însele cu evlavie şi cu dreaptă pricepere.

Înţelepciunile şi frumuseţile ei neperitoare îmbogăţesc mintea şi înfrumuseţează inima tuturor celor ce au creştinescul obiceiu, să alerge cu sete duhovnicească spre isvoarele ei, ca cerbul spre isvoarele apelor.

Un adevăr puternic a rostit genialul poet Goethe, scriind unuia dintre prietenii săi cunoscutele cuvinte, vrednice să fie chemate cât mai adeseori în mintea evlavioşilor cititori ai Sfintei Scripturi: "înainteze cultura intelectuală oricât de mult; desvolte-se ştiinţele tot mai în lărgime şi lumineze spiritul omenesc oricât de puternic, - peste înălţimea şi cultura morală a creştinismului, cum scânteiază şi străluceşte în Evanghelii, el nu va trece". Este datoria fiecărui creştin, să-şi înarmeze sufletul cu adevăruri culese din bogăţia Sf. Scripturi, ca să poată lupta cu izbândă împotriva tuturor răutăţilor vieţii. A nu cunoaşte sfintele scripturi, este -precum spune Sf. Ioan Gură de Aur -pricina tuturor relelor. Căci plecăm la răsboiu fără arme!

La toate celelalte cărţi, ori cât ar fi de adânci şi de lăudate, se potriveşte cuvântul biblic:

"Tot trupul este ca iarba şi toată mărirea lui ca floarea câmpului! Iarba se usucă şi floarea se veştejeşte, dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac".

Apostolul Pavel ne arată lămurit că "toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea care duce la dreptate". (Tim. II, 3, 16).

Deasemenea cetim în cartea lui Iisus Navi:

"Să nu se pogoare cartea legii acesteia de pe buzele tale, ci călăuzeşte-te de ea ziua şi noaptea, ca să plineşti întocmai tot ce-i scris într'însa; atunci vei fi cu izbândă în căile tale şi vei păşi cu spor".

Aşa dar, pentru a fi cu izbândă în căile lor şi pentru a păşi cu spor întru toate cele bune, credincioşii trebue nu numai să cetească Sf. Scriptură, ci să şi plinească întocmai ceeace cetesc într'însa.

Şi cum vor putea ei să facă aceasta?

Numai dacă au Sfânta Scriptură tălmăcită în cuvinte înţelese de dânşii, adecă o au tradusă şi tipărită în limba lor strămoşească.

Astăzi -mulţumită Atotputernicului Dumnezeu -îşi are şi poporul nostru Sfânta Scriptură în limba sa românească, precum are şi toate celelalte cărţi sfinte, trebuitoare la slujba bisericească.

Dar n'a fost totdeauna aşa.

Veacuri dearândul a fost lipsit poporul românesc de mângăierea şi de putinţa, să asculte cuvântul lui Dumnezeu propovăduit în graiul strămoşesc, ori să-l poată ceti în cărţi scrise pe înţelesul lui, în dulcea şi mlădioasa limbă românească. Timpuri grele şi întunecate au trebuit să fie acelea, când strămoşii noştri dreptcredincioşi, cu sufletul însetat de adevărul şi dreptatea dumnezeească, se închinau plini de evlavie înaintea sfintelor altare, dar nu înţelegeau cuvintele preoţilor, cari se rugau în limbi străine: slavoneşte ori greceşte.

-"Cum a fost cu putinţă una ca aceasta?" veţi întreba, iubiţilor credincioşi... Doar însăşi Sf. Scriptură cere, ca fiecare om şi fiecare popor să se roage lui Dumnezeu în limba sa, iar nu în limbă străină. Căci iată ce adevăr vecinic se cuprinde într'o scrisoare a Sf. Apostol Pavel către Corinteni (I. 14, 19): "Dacă mă rog în limbă însuflată, duhul meu e în rugăciune, dar mintea mea este neroditoare; dar în biserică vreau mai bine să rostesc cinci cuvinte cu înţeles ca să învăţ şi pe alţii, decât zece mii de vorbe în limbă însuflată".

Cum a fost aşa dar cu putinţă, ca vreme atât de îndelungată cârmuitorii şi slujitorii bisericii creştine să nu ţină seamă de acest adevăr, de această poruncă lămurită a Scripturii?

Adeseori se întâmplă, ca lumina Evangheliei şi învăţăturile Sf. Scripturi să fie puse şi în ziua de astăzi sub obroc, din pricina slăbiciunilor şi vrednicelor de osândă patimi omeneşti.

Cu atât mai uşor s'a putut întâmpla aceasta în veacurile trecute, când setea de lumină şi iubirea de adevăr nu erau în sufletul popoarelor creştine atât de înrădăcinate, cum par a fi în zilele noastre. Pe atunci lumea se mulţumea cu mai puţină hrană sufletească şi nu cerca să cunoască adevărul întreg, să cerceteze unde şi cum poate găsi adevărul?

Aşa s'a întâmplat, că lumea creştină a rămas multă vreme stăpânită de nişte născociri fără temeiu, de nişte păreri greşite. Mulţi credeau anume, că dintre limbile pământului numai treişi mai târziu patruar fi fost chemate şi îndreptăţite să cuprindă cuvântul lui Dumnezeu şi să-l împărtăşească credincioşilor, anume limba ebraică, limba grecească, limba latină şi limba slavonă. Acestea erau socotite ca "limbi sfinte", limbi alese şi plăcute lui Dumnezeu; iar toate celelalte numaica nişte limbi "vulgare", ca nişte "limbi proaste", în cuvintele cărora nu ar putea fi îngăduit să se coboare adevărul, frumuseţea şi înţelepciunea Sfintei Scripturi.

Cumplită greşeală a fost aceasta! Cumplită şi foarte păgubitoare, pentrucă a pricinuit popoarelor creştine întârziere mare în strădania şi râvna lor de a se desface din cătuşile întunerecului şi să poată înainta spre "lumina cunoştinţei".

Astfel poporul nostru dreptcredincios a fost osândit să tânjească, în viaţa sa culturală şi religioasă, timp îndelungat sub stăpânirea altor limbi. La începutul vieţuirii sale -fiind plămădit în parte din vestita tulpină a Romanilor care vorbeau latineşte -se ajuta şi în cele bisericeşti cu limba latină, cu care şi până în ziua de astăzi este înrudită foarte de aproape limba românească.

Dar mai târziu s'a întâmplat, ca asupra bogat înzestratului nostru pământ strămoşesc să isbutească a-şi întinde stăpânirea vremelnică neamuri de viţă slavonă, care -după ce au primit botezul creştinesc -au putut să aibă şi în cele bisericeşti cuvânt hotărâtor asupra popoarelor învecinate. Limba slavonă a pătruns astfel în slujba noastră bisericească şi a rămas stăpânitoare sute de ani. Până în ziua de astăzi se mai găsesc prin câte un colţ de altar cărţi bisericeşti în această veche limbă, pe care în timpul de faţă numai foarte puţini dintre oamenii noştri învăţaţi o mai înţeleg.

Dela o vreme -în locul limbei slavone -împrejurările au ajutat să pătrundă în unele părţi cea grecească. Dar din întrecerea şi lupta între aceste două limbi, folosul avea să-l tragă cu timpul a treia: limba poporului nostru, adecă limba românească. Adevărat, că acesteia i-au mai venit în ajutor şi alte împrejurări prielnice, ivite pe urmele unei puternice mişcări religioase -culturale, care se răspândise asupra multor neamuri creştine. Anume oameni învăţaţi au început a scrie cărţi şi a cere cu glas înalt, ca adevărurile credinţei, cuprinse în Sf. Scriptură, să nu mai rămână ferecate în cătuşile celor trei-patru limbi socotite "sfinte", -ci să fie tălmăcite pe înţelesul oricărui popor, ca toţi credincioşii să poată ceti şi înţelege cuvântul lui Dumnezeu şi adevărurile credinţei. Aceşti oameni, nişte profesori harnici şi însufleţiţi pentru luminarea popoarelor, s'au apucat cu râvnă să tălmăcească fiecare în limba poporului său părţi din Sf. Scriptură, sau chiar întreagă Biblia. Aşa s'a întâmplat în Anglia, în Franţa, în Germania şi ceva mai târziu chiar şi în ţara noastră. La noi, cum oamenii cei mai învăţaţi erau preoţii, s'au găsit câţiva preoţi în părţile muntoase ale Maramureşului, cari -îndemnaţi de pilda unor bărbaţi iubitori ai neamului lor din învecinata ţară a Cehilor -nu au pregetat a încerca să ne dea cele dintâi tălmăciri din Sf. Scriptură în graiul strămoşilor noştri, făcând astfel să mijească începuturile sfioase ale literaturii româneşti. Traducerile lor s'au pierdut în viscolirea veacurilor, fiindcă -lipsind pe atunci tipografiile, înfiinţate ceva mai târziu în ţinuturile noastre, la 1508 -nu au putut fi prinse în slova cea fără de moarte a tiparului. S'au păstrat totuşi câteva părţi din Noul Testament, cuprinzând sfârşitul Evangheliilor şi Faptele Apostolilor, copiate de nişte preoţi sau călugări, cari cunoşteau tainele slovei şi purtate -după cum cereau trebuinţele vremii -dela o mânăstire la alta. O astfel de Scriptură, tradusă româneşte în veacul al XV-lea, s'a păstrat în mânăstirea Voroneţului din timpul slăvitului întru pomenire Ştefan-cel-Mare şi Sfânt, mult lăudatul Domn al Moldovei, pe care chiar şi Papa dela Roma îl numea "atlet al lui Christos". Fiind găsită Scriptura aceasta bătrână la Mânăstirea Voroneţ de un român învăţat din părţile Bucovinei (I. G. Sbiera), fu scoasă la iveală şi tipărită cu scop să arate lumii, cum se înfăţişa graiul românesc înainte de aceasta cu 4-500 de ani. Dar încercările sfioase dela început nu au avut repede urmarea dorită. Căci în vechime oamenii se deprindeau anevoie cu lucruri noui, fiind obicinuiţi să ţină cu deadinsul la ceeace apucaseră din bătrâni. Trebui deci să treacă o jumătate de veac şi mai bine, până când se ivi o altă încercare de tălmăcire în româneşte a unei cărticele privitoare la temeiurile credinţei creştine. De astădată însă încercarea, fiind mai stăruitoare, a isbutit să aducă roade îmbelşugate.

La anul 1544 s'a tipărit în Sibiu un mic catehism, tradus în limba română de un preot din Săliştea ori din Răşinarii Sibiului. După cum arată nişte însemnări din vremea aceea, catehismul românesc s'a putut răspândi printr'o seamă de preoţi, care l-au primit cu bucurie, preţuindu-l ca un "lucru sfânt".

La anul 1558 porni din Ţara Românească, dela Târgovişte, diaconul Coresi, care -aşezându-se în Braşov -a început să lucreze cu râvnă deosebită, tipărind în timp de vre-o 20 ani, cu ajutorul învăţaţilor preoţi dela biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, mai multe cărţi bisericeşti în limba română, precum: o Evanghelie (1561), o Cazanie sau Tâlcul Evangheliilor (1564), un Molitvelnic, o Psaltire (1570) şi o Liturghie, care se vindea cu 32 de dinari. Dintre toate tipăriturile lui Coresi, drept cea mai însemnată se înfăţişează Evanghelia cu învăţătură (Cazania), apărută la Braşov în 1581. Aceasta a fost tălmăcită cu ştirea "Arhimitropolitului Serafim"din Târgovişte şi aşezată sub teascurile tiparului numai după ce Luca Hirscher -judele braşovean -s'a sfătuit "cu luminatul Mitropolit, marele Ghenadie din tot ţinutul Ardealului şi al Orăzieişi cu mult cliros de preoţi, ce le trebuea această carte". Faţă de înoirea protestantă, că numai prin credinţă se va mântui omul, în predoslovia acestei cărţi e apărută cu stăruinţă învăţătura cea dreaptă a bisericii creştine: "credinţa fără fapte moartă este", aducându-se înainte cuvântul Apostolului Iacob din soborniceasca sa carte: "cum este trupul fără suflet mort, aşa şi credinţa fără fapte moartă este" şi adăogându-se chiar că "nu ne ajunge credinţa către spăşanie, ci trebueşte şi viaţă dreaptă. Că trebueşte -după adevăr -şi nevoinţă multă, cine va vrea să intre întru împărăţia cerului".

Pricina hărniciei şi a stăruinţei lui Coresi -după cum spune el însuşi -nu era decât împrejurarea, că mai toate neamurile aveau cuvântul lui Dumnezeu pe limba lor, numai noi Românii nu-l aveam. El mai spunea credincioşilor, către care se îndrepta cu tălmăcirile sale că "până atunci n'au învăţat şi n'au înţeles nimic din cărţile sfinte" şi cerea, ca "preotul să fie ştiutor cărţilor; căci numai aşa va putea învăţa mişelania" (adecă pe creştinii cei săraci şi lipsiţi de învăţătură). Şi îi îndemna cu stăruinţă pe toţi, să cetească şi să cunoască adevărul Scripturilor.

Felul cum s'a lucrat la tipărirea celor dintâi cărţi româneşti în veacul al XVI-lea, era o bine glăsuitoare prevestire a rolului, pe care slova tipărită urma să-l îndeplinească în cursul veacurilor de amândouă laturile Carpaţilor, răscolind şi întărind ideea de unitate naţională în sufletul Românilor, răsfiraţi sub felurite stăpâniri lumeşti.

Au colaborat la cea dintâi carte românească - catehismul din Sibiu -două tipografii: una din Nordul şi alta din Sudul Carpaţilor. Căci -neavând tipografia din Sibiu slove chirilice -le-a împrumutat dela tipografia din Târgovişte, de unde a venit mai târziu şi diaconul Coresi cu cei "zece ucenici ai săi", spre a continua la Braşov însemnata lucrare culturală, începută în anul 1544 la Sibiu. Cărţile româneşti tipărite astfel prin osârdia unor oameni luminaţi, stăpâniţi de râvnă deopotrivă pentru propăşirea neamului românesc prin credinţă -fie că erau de obârşie din Muntenia, fie din Transilvania -s'au răspândit cu vremea şi de o parte a Carpaţilor şi de cealaltă. Despre cea mai însemnată dintre ele -Evanghelia cu învăţătură, sau Cazania dela Braşov (1581) -se ştie, că s'a vândut nu numai în Transilvania, ci şi în Muntenia şi în Moldova, chiar cu ştirea şi învoirea vlădicilor. Nu erau nici ei protivnici -cum se spunea şi se credea în chip greşit -noului curent, care cerea stăruitor coborîrea scripturilor sfinte pe înţelesul tuturor creştinilor, oricât de mult ar fi fost sârguitori, în alte privinţe, pentru păstrarea vechilor predanii.

Este de asemenea o dovadă şi mai veche despre hotărîrea vlădicilor noştri din veacul al XVI-lea de a sprijini cartea românească. Anume la 1559, când s'a tipărit la Braşov în ediţia a doua catehismul apărut la Sibiu în 1544, în prefaţa lui se spune -după cum arată cele trei pagini descoperite de răposatul Andrei Bârseanu la Sighetul Maramureşului în 1921 -că această cărţulie, tipărită cu ştirea episcopului Sava din Lancrăm (Transilvania), a fost închinată Sfinţiei Sale "Arhiereu i Mitropolit Efrem", care este arătat în seria mitropoliţilor Ungrovlahiei, ca unul care a păstorit între anii 1558-1566. E lămurit deci, că o carte românească nu putea să fie închinată lui, dacă nu ar fi dat dovezi de cuvenită înţelegere şi preţuire pentru importanţa ei.

Din hărnicia diaconului Coresi şi a luminaţilor preoţi dela biserica Sf. Nicolae din Braşov, cari l-au ajutat în ostenelile lui, a isvorît o mare binefacere pentru toţi Românii: încetul cu încetul graiul românesc şi-a făcut cale către altarele sfintelor noastre biserici, de unde avea să alunge mai târziu, cu ajutorul lui Dumnezeu, orice limbă străină şi să rămână singur stăpânitor asupra vieţii sufleteşti a neamului nostru.

Roadele muncii lui Coresi au fost sporite şi de alţii prin alte părţi. Aşa la anul 1582, s'a tipărit în Orăştie o carte, ce-i zice Paliaşi care cuprinde cele dintâi două cărţi ale lui Moisi ("Cartea Facerii şi Cartea Eşirii"). Aceasta a fost tălmăcită după isvoade latineşti, evreeşti, greceşti şi sârbeşti de patru inşi: protopopul Hunedoarei Archirie, predicatorul din Lugoj Moise Peştişel, predicatorul din Caransebeş, Ştefan Herţa şi un "dascăl de dăscălie" tot din Caransebeş: Efrem Zăcan.

Mai presus de orice preocupări, în ordinea vieţii sufleteşti, a început a deveni stăpânitoare ideea, că şi poporul român e vrednic să aibă Sfânta Scriptură tradusă în limba lui, ca să se poată lumina şi să nu fie osândit a rămânea înapoia altor popoare creştine.

Acesta era gândul cel înalt, cu care s'a încheiat în istoria bisericii şi a culturii române veacul al XVI-lea. Adevărat, că deocamdată gândul acesta -neizbutind să pătrundă în mintea tuturor cârmuitorilor vremelnici -a mai întâmpinat piedici în calea realizării sale. Dar -după altă jumătate de veac -limba română şi-a deschis calea spre isbândă şi în Sudul Carpaţilor, prin osârdia unor vlădici vrednici, ca metropoliţii Ungrovlahiei: Teofil şi Ştefan, neobosiţi ostenitori în răspândirea cărţilor de predici, ca şi în Moldova prin "Cartea Românească de învăţătură"a mitropolitului Varlaam, pe care Mihail Eminescu îl preţuea atât de mult, fiindcă a reuşit să îmbrace cuvântul lui Dumnezeu în mlădioasa haină a graiului nostru strămoşesc. Această carte de predici -dăruită ca un "dar limbii româneşti", ca un mijloc "de învăţătură şi de folos sufletelor pravoslavnice" -sfătuea pe toţi, să o primească "nu ca un lucru pământesc, ci ca un odor ceresc". Simţul datoriei duhovniceşti şi arhiereşti l-a îndemnat pe luminatul Varlaam al Moldovei, să tipărească această carte românească "pentru a da şi păstoriţilor săi putinţa să înţeleagă fiecine să se înveţe şi să mărturisească minunate lucrurile lui Dumnezeu"... "Pentru aceea -mărturisea el în predoslovie - "de nevoie mi-a fost - ca un datornic ce sunt lui Dumnezeu cu talentul ce mi-a dat -să-mi pociu plăti datoria măcar de cât, până nu mă duc în casa cea de lut a moşilor mei". Iar, -când a prins de veste, că prin "Catehismul creştinesc", tipărit în limba română, cu tendinţe de răspândire a calvinismului -"se strâmbează Scriptura Sfântă", sufletul lui a fost cuprins de grija părintească, îndreptată asupra credincioşilor de pretutindeni, mai alesasupra celor "din părţile Ardealului", pe cari -"ştiindu-i adevăraţi fii ai sfintei noastre biserici apostoleşti, şi cu noi de un neam, Români" -nu întârzie mitropolitul Varlaam a-i îmbărbăta "una pentru ca să poată sta împotrivă, când va fi vreme de nevoie,alta pentru ca să se afle întru învăţăturile pravoslaviei întăriţi, ca nişte stâlpi neplecaţi şi neclătiţi...încât -dacă i-ar învăţa cineva altă credinţă -măcar să fie înger din cer -să nu-l creadă, ci să-i zică anaftima şi să se lapede şi îndepărteze de unul ca acela". Căci numai cele "de Duhul Sfânt cu luminatele soboare ale sfinţilor părinţi mărturisite, acestea zic, fiii mei, că se cade cu tot sufletul să le ţinem şi cu glas mare să le mărturisim; şi de va trebui, zice Christos, şi până la sânge; de ne învaţă şi ne îmbărbătează aşa: nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, că sufletul nu-l pot ucide".

Îndemnul stăruitor pentru păstrarea ortodoxiei, ca pavăză cerească a unităţii neamului, risipit sub felurite stăpâniri străine, pornea deci din sufletul îngrijorat al marelui ierarh cărturar dela cârma mitropoliei moldovene, urmând aceleaşi cărări ce începuseră a se deschide şi pentru răspândirea graiului românesc prin farmecul scripturilor sfinte. Puţin a mai trebuit, ca graiul acesta să pătrundă din cartea de predici şi în cea de rugăciune a sfintelor liturghii, punând stăpânire în timpul jertfitorului Constantin Brâncoveanu asupra întregii slujbe religioase şi dela altar şi dela strană şi dela amvon.

La anul 1648, s'a tipărit în Bălgradul Ardealului (Alba-Iulia) în tălmăcire românească "Noul Testament" întreg, cu binecuvântarea mitropolitului Simion Ştefan; iar cu 40 de ani mai târziu - 1688 -a văzut lumina tiparului în Bucureşti întreagă Biblia sub titlul "Dumnezeeasca Scriptură" -cu cheltuiala principelui Şerban Cantacuzino, Domnul Ţării Româneşti, şi cu binecuvântarea mitropolitului Teodosie Veştemeanu.

Amândouă aceste tălmăciri au avut o însemnătate nepreţuită pentru înaintarea şi luminarea poporului nostru. Ele arată, că -după ce au trecut mai bine de 200 de ani de încercări şi stăruinţi -Românii au isbutit în sfârşit să aibă şi ei întreg cuvântul lui Dumnezeu, tălmăcit în limba românească. Astfel pentru ei a ajuns această limbă, să fie socotită ca o limbă sfântă.

Lucru vrednic de laudă este, că cei cari au muncit şi au stăruit atât de mult pentru traducerea şi tipărirea Sf. Scripturi în limba românească, nu s'au gândit numai la credincioşii de sub păstorirea lor, ci la toţi Românii din oricare provincie, deci la întreg neamul românesc. De aceea şi-au dat silinţa, să scrie pe înţelesul tuturor ca Românii -cei răsfiraţi în multe părţi şi sub diferite stăpâniri -după cum aveau aceeaşi credinţă şi acelaş suflet, să aibă aceeaşi limbă, aceleaşi cuvinte, în care să poată îmbrăca simţirile şi cugetele lor, ca să fie înţelese pretutindeni, în cuprinsul pământului strămoşesc, şi să se întărească în chipul acesta prin minunata putere a credinţei -rostite în graiul strămoşesc -legătura de frăţie între dânşii.

Greutăţile începutului au fost însă destul de mari. Deaceea scriau cu deplină îndreptăţire împreună lucrătorii mitropolitului Simion Ştefan, în prefaţa "Noului Testament" dela 1648: "Aceasta încă vă rugăm să luaţi aminte, că Românii nu grăesc în toate ţările într'un chip; pentru aceea cu anevoe poate scrie cineva să înţeleagă toţi, grăind un lucru unii într'un chip alţii într'alt chip; au veşmânt, au vase, au altele multe, nu le numesc într'un chip. Bine ştim, că cuvintele trebue să fie ca banii;că banii aceia sunt buni, cari umblă în toate ţările; aşa şi cuvintele acelea sunt bune, care le înţeleg toţi. Noi drept aceea ne-am silit din cât am putut, să izvodim aşa, cum să înţeleagă toţi: iară să (dacă) nu vor înţelege toţi, nu-i de vina noastră, ci de vina celui ce a răsfirat Românii printr'alte ţări, de şi-au amestecat cuvintele cu alte limbi, de nu grăesc toţi într'un chip". Această plastică asemănare a circulaţiei cuvintelor cu circulaţia banilor, învederează o serioasă cugetare a scriitorilor români din veacul al XVII-lea, cu sufletul aprins de dorinţa de a face să străbată traducerea lor departe peste graniţele Transilvaniei şi să poată fi înţeleasă de toţi Românii. Asemănarea însăşi nu e decât traducerea românească a unui proverb latinesc, foarte răspândit pe atunci: verba valent sicut nummi(vorbele valorează ca banii) dar e aplicată cu multă destoinicie şi cu bun rezultat pentru rostirea năzuinţelor neîntrerupte, de cari au fost însufleţiţi traducătorii cărţilor noastre bisericeşti, dându-şi silinţa să scrie pe înţelesul tuturor Românilor, răsfiraţi printr'alte ţări.

Traducerea aceasta pare a se fi răspândit deajuns prin bisericile româneşti din Transilvania, încât mitropolitul martir Sava Brancovici putea dispune la 1675, să predice toţi preoţii româneşte, dacă nu vor să fie "scoşi din popie";iar cu doi ani mai târziu -hirotonind pe preotul Paştiu -să-i dea chiar în textul singheliei sfatul acesta: "să povesteşti scriptura sfântă oamenilor în limba, întru care grăesc, ca să înţeleagă tot creştinul cuvântul lui Dumnezeu"(1677). Tălmăcitorii Bibliei din Bucureşti s'au gândit şi ei la neamul întreg "căci toţi Românii dintr'o fântână cură", adecă se trag din una şi aceeaşi obârşie. "Însă Români se înţeleg nu numai aceştia de aici (din Ţara Românească), ci şi cei din Ardeal, care încă şi mai neaoşi sunt". Aşa glăsueau ostenitorii pentru traducerea Bibliei dela 1688, printre cari se găseau cei mai învăţaţi Români din vremea aceea, cum erau: stolnicul Constantin Cantacuzino, om cu înalte învăţături, aduse de departe dela vestita Academie din Padova Italiei, precum şi vestiţii cărturari: fraţii Şerban şi Radu Greceanu, cari -după ce au luat "lumină şi din alte izvoade vechi", având temeinice cunoştinţe de limbă grecească -au fost în stare să controleze vechile traduceri româneşti, punându-le alături de originalul "elinesc al celor şaptezeci de dascăli" (Septuaginta). Astfel traducerea lor foarte îngrijită însemna o mare biruinţă a culturii noastre creştine, întrucât prin ea s'a aşezat temelia limbii literare româneşti.

De înalte simţăminte creştineşti, de gânduri înţelepte şi izbăvitoare au fost călăuziţi în strădaniile lor arhiereşti mitropoliţii Simion Ştefan şi Teodosie Veştemeanu, dimpreună cu tovarăşii lor de muncă şi de ispravă. De aceea avea deplină dreptate neîntrecutul Andrei Şaguna, când spunea în precuvântarea Bibliei dela Sibiu, că pentru fapta lor aceasta "lauda cea netrecătoare se cuvine mitropoliţilor Teodosie şi Simion Ştefan... Căci tălmăcirile lor sunt uşile, pe care s'a învrednicit şi poporul românesc a intra în câmpul cel ceresc al dumnezeeştilor învăţături, care -în mijlocul vijeliilor şi valurilor lumii -rămân neclintite şi adevărate din veac în veac. Ele sunt isvoarele, care au isvorît întâia dată apa vieţii veşnice pentru neamul acesta în toate părţile, prin care este răspândit. Deşteptarea poporului românesc din barbaria veacurilor, împrietenirea lui mai deaproape cu legea lui Dumnezeu, păşirea lui către lumina cea blândă a civilizaţiei şi a culturii, înfrăţirea neamului nostru românesc, pe care mâna proniei l-a semănat prin atâtea ţări deosebite şi prin atâtea neamuri străine, rămânerea în viaţă a limbei sale naţionale: -toate aceste binecuvântări neasemănate avem a le mulţumi acestor tălmăciri vechi ale Sfintei Scripturi, acestor monumente neperitoare ale limbii, ale moralităţii şi peste tot ale vieţii noastre naţionale şi bisericeşti".

Alături de cei doi ierarhi români, preţuiţi de Şaguna cu drept cuvânt pentru strădania lor de luminători ai neamului românesc întreg, se cuvine să pomenim cu laudă şi numele lui Dosoftei, mitropolitul Moldovei din acelaş veac al XVII-lea. Tipărind la Iaşi dumnezeeasca Liturghie(1679), tradusă din greceşte "ca să priceapă toţi", Dosoftei îmbrăţişa cu dragostea sa de părinte îngrijorat şi darnic nu numai pe păstoriţii săi din mitropolia Moldovei, ci tot neamul românesc.

Această tipăritură a lui a dat mare ajutor la pătrunderea limbii române în slujba altarului, răspândindu-se atât de repede, încât la 1683 a trebuit să fie tipărită a doua oară tot la Iaşi, unde se găsea pe atunci patriarhul Alexandriei, Partenie Prohoras, care a împărtăşit binecuvântarea sa patriarhală pentru lucrarea mitropolitului Dosoftei. Acesta a şi însemnat, după liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, următoarele cuvinte: "Cu blagoslovenia svinţii sale Partenie, preafericitul şi svântul părintele nostru oblăduitoriu şi stăpân Papa şi Patriarhul de cetatea cea mare Alexandria şi a tot Eghipetul... păstoriu păstorilor... şi judecătoriu peste lume, luând dela Sf. Sa voie, tâmplându-se în Iaşi svinţia sa, am tipărit această svântă carte, să înţeleagă creştinii sfintele taine"...

Dosoftei a dat dovadă de mai multă îndrăsneală, decât mitropolitul Teodosie Veştemeanul, care -tipărind şi el la Bucureşti (1680) o liturghie în limba română -"nici n'a cutezat, nici n'a vrut să mute liturghia toată pe limba noastră", ci a lăsat rugăciunile tot în limba slavonă, dând numai îndrumările tipicului în cea românească.

La 1680 tipări Dosoftei Psaltirea de înţelescu texte paralele: slavone şi române, îndemnând în prefaţă pe cei obicinuiţi a se ruga în limbi străine, să se silească a înţelege ce spune. Căci - scria el cu bun temeiu -"de mă voi ruga în limbă străină, duhul meu se roagă, iar mintea mea stă fără de roade. Ce este dară? mă voi ruga cu duhul, mă voi ruga şi cu mintea; căci în biserică mai voia mi-i cinci cuvinte cu mintea mea să grăesc, ca şi pe alţii să învăţ, decât zece mii de cuvinte într'altă limbă"...

După ce greutăţile începutului au fost învinse, munca de traducere, tipărire şi răspândire a unor părţi din Sfânta Scriptură a înaintat apoi din veac în veac cu uşurinţă tot mai mare. În deosebi cartea Psalmilor a fost tipărită adeseori în cursul vremilor, bântuite de încercări grele pentru neamul românesc. Sufletele obidite de valurile vremii nemilostive îşi căutau adeseori mângăierea şi limanul isbăvirii în stihurile de frumuseţe neperitoare ale proorocului David.

După încercările de traducere în proză românească a psalmilor -încercări săvârşite în cursul veacurilor XVI şi XVII -a urmat traducerea versificată a talentatului Dosoftei (2), mitropolitul Moldovei, care în pribegie fu nevoit a o tipări la 1673, în pământ străin, la mânăstirea Unievîn Polonia, oftând în isbutitele lui "stihuri la luminatul herb al ţării Moldovei":

"De pe chip se vede bourul ce-i place

"C'ar vrea-n toată vremea, să stea ţara în pace...

Iată în câteva cuvinte dorinţa, care frământa nu numai sufletul evlaviosului mitropolit Dosoftei, ci se cuvine să-l frământe şi pe al tuturor urmaşilor iubitori de ţară şi de lege: "Să stea ţara şi lumea în pace!" Acesta este idealul de totdeauna al propovăduitorilor Evangheliei lui Christos.

În cursul veacului al XVIII-lea a mai fost tipărită Psaltirea în limba română de vre-o 30 de ori.

Pentru o revizuire şi tipărire din nou a Bibliei întregi nu s'a mai ivit trebuinţa până la sfârşitul acestui veac, când se împuţinaseră cu totul exemplarele Bibliei dela Bucureşti, în cât nu se mai putea găsi spre cumpărare "nici cu foarte mare preţ", cum mărturiseşte smeritul şi harnicul călugăr Samuil Micu-Clain din Sadu (lângă Sibiu), care a ostenit cu tipărirea Bibliei în Blaj, la Mitropolie (1795), îndemnat şi de împrejurarea, că vechea tălmăcire a Bibliei dela Bucureşti o socotea "mai pre multe locuri neplăcută urechilor auzitorilor şi foarte cu anevoie de înţeles; ba pre alte locuri tocmai fără de înţeles, care lucru cu mare pagubă sufletească era neamului şi bisericii Românilor". Dându-şi seama şi de scăderile nouii tălmăciri, Samuil Clain cerea în prefaţă îngăduinţa "cucernicului cetitoriu", dacă în unele locuri i s'ar "părea întunecat graiul" arătând că "foarte anevoie este luminat şi cu chiar înţeles de pre o limbă a tălmăci pre altă limbă, nici un cuvânt adăogând şi ţiind idiotismii limbii cei dintâi, că fieştecare limbă are osebiţi ai săi idiotismi".

Samuil Clain oferise traducerea spre tipărire episcopului Gherasim Adamovici din Sibiu, care la 2 Decemvrie 1790, cerea guvernatorului Gheorghe Bánfy din Cluj voe s'o publice, spunând că se găsesc oameni, cari să plătească tiparul, spre a înlătura această foarte mare lipsă a sfintei Biblii în graiul românesc (maxima Sacrorum Bibliorum in Valachio idiomate penuria). Aflând însă episcopul Ioan Bob despre pasul acesta al colegului său dela Sibiu, a intervenit fără întârziere, la 14 Decemvrie 1790, pe lângă guvernatorul ardelean Bánfy, rugându-l să dispună confiscarea manuscrisului şi trimiterea lui la Blaj (dignaretur illud opus confiscari mihique transponi gratiose ordinare-Arhiva guvernului transilvan Nr. 9935 din 1790). Ceeace s'a şi întâmplat.

Mai târziu s'a tipărit din nou textul românesc al Bibliei la Petersburg (1819), pe seama Românilor pravoslavnici din Basarabia, căzută sub oblăduirea ţarului rusesc. În prefaţă se arată, că tipărirea aceasta s'a făcut "de pe tălmăcirea românească, care mai întâiu s'a tipărit în Transilvania, iară acum s'a tipărit cu cheltuiala Rossieneştii Soţietăţi a Bibliei, în păzita de Dumnezeu împărăteasca cetate Sanktpeterburg".

Între cei ce au muncit în veacul XVIII cu mai mare râvnă pentru luminarea credincioşilor din Ţara Românească trebue să amintim şi pe mitropolitul Antim Ivireanu, talentatul predicator, care a ridicat valoarea amvonului şi a tiparului românesc la înălţimi neatinse până la el, şi pe episcopul din Râmnic Damaschin, care scria pela anul 1715, că -văzând el cum stau credincioşii în biserică fără a înţelege ce se ceteşte şi ce se cântă şi cum ies fără nici un folos dela slujbele dumnezeeşti -s'a hotărât, ca dintr'un îndemn dumnezeesc, cu multă osteneală a preface cărţile de rugăciuni din limba grecească şi slavonă în limba noastră simplă românească şi a le da la lumină, ca să poată înţelege toţi.

Mai târziu episcopul Chesarie din Râmnic a sporit prin munca sa harnică şi pricepută numărul cărţilor româneşti de slujbă bisericească.

În timpul episcopului Filoteiu, s'a tipărit din nou la Buzău - la 1854 -Sfânta Scriptură; iar între anii 1856-1858, a ieşit de sub teascurile tipografiei din Sibiu Sfânta Scriptură, revizuită şi îndreptată de neobositul ierarh Andrei Şaguna, care cu multă osteneală şi priveghere a asemănat toate Bibliile mai vechi, înlocuind cuvintele mai puţin lămurite cu altele mai apropiate de adevăratul înţeles şi de graiul poporului. A dat astfel în mâna poporului român o Biblie, tipărită cu multă îngrijire şi împodobită cu frumoase icoane sfinte.

Dela o vreme însă, şi în Transilvania şi în Ţara Românească, s'au găsit câţiva oameni învăţaţi, cari şi-au pus în gând să înlăture cuvintele vechi, pline de bună mireasmă duhovnicească şi înţelese de popor, înlocuindu-le în cărţile bisericeşti cu alte noi, cari să arate şi mai mult înrudirea limbei române cu limba latină. Şi astfel au scornit o sumă de cuvinte nepotrivite pentru rugăciuni şi neînţelese de popor. Unii au fost aşa de îndrăsneţi şi de nesocotiţi în patima lor de a premeni şi înnoi cu orice preţ limba cărţilor bisericeşti, încât au încercat să înlăture până şi cuvintele vechi din rugăciunea domnească.

Dar încercările acestea n'au putut avea nici un rezultat trainic. Cuvintele noi şi schimonosite n'au fost în stare să desrădăcineze pe cele vechi şi să pătrundă nici în graiul poporului, nici la altarul Domnului.

Mitropolitul Şaguna avea multă dreptate, scriind în prefaţa Bibliei tipărită la Sibiu: "Limba Bibliei pentru un popor numai odată se poate face; dacă s'a învins piedeca cea mare a traducerii credincioase şi înţelese, şi dacă poporul a primit limba aceea aşa zicând în însăşi fiinţa sa; atunci următorii n'au de a face altă... limbă; limba Bibliei nu e făcută, ci luată chiar din gura poporului; şi aşa traducătorul nu este decât un răsunet nu numai al limbii, ci şi al simţirii şi peste tot al chipului, al cugetării poporului... nici unul dintre conducătorii de mai târziu nu poate fi părtaş laudei, ce se cuvine altora, cari au altoit întâia dată cuvântul Sfintei Scripturi în pom românesc; ci toţi de mai târziu au prennoit şi îndreptat numai unde şi unde aceea, ce traducătorii cei dintâi, ca nemernici de abia ai unui veac, n'au putut să îndrepte; dar nici n'au avut lipsă de a îndrepta, fiindcă pe vremile lor a fost bine şi desăvârşit aşa. Iară limba noastră e pom viu... ramurile bătrâne şi fără suc se usucă şi cad, mlădiţe tinere ies şi cresc; frunza se veştejeşte şi se scutură; dar alta nouă curând îl împodobeşte; toate ale lui se fac şi se prefac. Iar tulpina rămâne totdeauna aceeaşi".

Astfel de idei sănătoase avea Andrei Şaguna despre limba poporului, care trebue să fie şi limba Bibliei. Iar în ce priveşte însăşi cetirea Bibliei, Şaguna era de părere că aceasta "să-i se dea poporului în mână spre cetire, gândire şi îndreptare, înainte şi mai presus de orice altă carte din lume, căci Sfânta Scriptură, precum căldura soarelui şi lumina, e menită dela Dumnezeu pentru hrănirea cea duhovnicească a tuturor".

Această carte însemnează începutul culturii poporului nostru; ea este ca o poartă spre luminare şi îndreptare şi ca o armă, cu ajutorul căreia s'a apărat şi s'a păstrat în trecut, precum va trebui să se apere şi păstreze în toate vremile, până la sfârşitul veacului, unitatea graiului şi unitatea sufletului nostru creştinesc şi românesc.

Un iscusit tălmăcitor al gândurilor şi vrerilor neamului nostru, poetul ţărănimii: Gheorghe Coşbuc, arată şi el însemnătatea cea mare a Scripturii în aceste versuri smulse din adevărul vieţii româneşti:

"Ce furtuni n'au mai pornit

"Pofta răilor şi ura,

"Să te piarză, neam iubit!

"Dar de toţi ne-a mântuit

"Spada noastră şi Scriptura...

Sf. Scriptură este deci arătată aci în minunatul ei rol de mântuitoare a neamului românesc din vârtejul furtunilor şi din mrejile răilor, cari au pornit şi vor mai porni cu nepotolită vrăjmăşie împotriva lui, să-i uneltească pierzarea. În adevăr, dumnezeeasca povaţă a scripturilor sfinte a luminat -şi luminează ca o flacără veşnică potecile răsleţe ale acestui neam, ajutându-l să se ridice de sub povara trebilor târâşe ale vieţii spre dumbrăvile duhului, care-i arată cum să vadă prin credinţă cerurile deschise şi să aştepte "plinirea vremii" cu răbdare neîmpuţinată, croindu-şi din veac în veac tot mai numeroase legături duhovniceşti biruitoare peste gâlcevile, prăpăstiile şi graniţele, cari ameninţă unitatea lui de sânge şi de lege, de patrie şi de credinţă.

*

* *

Gândul de-a avea şi noi -Românii -o traducere a Sf. Scripturi, făcută din limbile originale, în care au fost scrise părţile ei în cursul veacurilor, de cătră bărbaţi cu desăvârşite cunoştinţe biblice, înzestraţi cu aparatul critic necesar şi temeinici cunoscători ai limbilor, -ebraică cu dialectele ei şi a celei greceşti -s'a ivit în capul multor fruntaşi ai bisericii din deosebitele părţi ale pământului locuit de credincioşii bisericii noastre.

Subsemnatul Patriarh -când eram în slujba mitropoliei noastre din Ardeal, la Sibiu -am făcut adeseori cu colegii de-acolo fel şi fel de proiecte în această privinţă, căci zilnic simţeam, cum traducerile de până atunci aveau multe scăderi şi mai ales multe locuri neînţelese, rău traduse, încât o asemănare critică cu textele originale era singura în stare a ne da adevăratul înţeles.

În "Telegraful Român", foaia mitropoliei noastre din Transilvania, s'au şi publicat unele din părerile ivite. Pe lângă ierarhi şi clerici-teologi ne-am gândit să cerem şi conlucrarea, în ceeace priveşte limba, a unor delegaţi ai "Academiei române" şi a unor literaţi ori poeţi de valoare. Dar proiectele au rămas neînfăptuite, căci -deşi s'ar fi aflat cunoscători ai limbei greceşti, ai limbei bisericeşti cu plăcut miros de arhaică tămâie, precum şi literaţi cu adevărat simţ al limbei româneşti, neatinse de înrâurirea păgubitoare a neologismelor şi a schimonositurilor, ce azi întâlnim pretutindeni în scrisul românesc -totuşi nu găseam un bun cunoscător al limbei ebraice şi al dialectelor siro-chaldaice.

Trecând în 1910 ca episcop la Caransebeş, n'am dat uitării această preocupare. Din potrivă -pe temeiul înţelegerii cu alţi fruntaşi ai bisericii, frământaţi de acelaşi gând creştinesc -am scos la iveală necesitatea de-a întemeia un "Institut biblic" în acest scop. Cum în scurtă vreme a început răsboiul (1914 -1919), abia am putut întemeia acel "Institut biblic" şi afla mijloacele de trebuinţă, după ce am venit la Bucureşti, ca mitropolit primat al Ţării.

Dela venirea Noastră în fruntea bisericii autochefale ortodoxe din România întregită, Ni s'a înteţit hotărârea de a pune la îndemâna tuturor Românilor întreaga Sf. Scriptură într'o limbă românească viguroasă, care atât în ceea ce priveşte redarea înţelesului adevărat, cât şi în ce priveşte claritatea, să poată sta cu vrednicie alături de traducerile Bibliei, ce au alte popoare creştine, să poată îndeplini toate cerinţele zilelor de azi şi să poată fi uşor şi cu folos întrebuinţată de toţi credincioşii bisericii române.

În scopul acesta am înfiinţat încă la 1922 "Institutul biblic" care să adune mijloacele de trebuinţă pentru această sfântă şi importantă lucrare, atât de mult cerută din toate părţile, mai ales că Biblia Sfântului Sinod -din nou tradusă între anii 1905-1914 -începuse a nu se mai găsi spre cumpărare.

Dar o nouă Biblie, tradusă cu aparat critic şi de-adreptul din limbile originale, o cereau şi împrejurările noi ale României întregite şi însăşi demnitatea ţării şi a bisericii sale strămoşeşti. Cultură naţională cu un nou avânt nu se poate închipui fără o "Sfântă Scriptură nouă". Căci -precum în trecut dela cele dintâi începuturi de slovă şi cultură românească Biblia a fost "piatra cea din capul unghiului" -aşa şi în viitor trebue să rămână călăuza încercată a întregii noastre vieţi noi. Aceasta se cere după ce milostivul Dumnezeu şi dreptatea Lui ne-a învrednicit, să vedem Românii, -răsfiraţi în trecut sub atâtea cârmuiri străine, cum scria cu durere mitropolitul Transilvaniei Simion Ştefan în predoslovia Noului Testament -, adunaţi acum la olaltă sub ocrotirea acelueaşi sceptru regal al României şi conduşi azi de Majestatea Sa Regele Carol al II-lea, acest monarh şi Voevod al culturii neamului românesc, aşezat duhovniceşte sub ocrotirea şi binecuvântarea Patriarhiei române, înfiinţate la 1925.

Astfel am intrat în legătură cu teologii şi literaţii noştri ce-i credeam mai pregătiţi, ca prin strădaniile lor comune să se poată face o traducere a Sf. Scripturi după textele originale şi într'o limbă, care -păstrând mireasma vechilor noastre scripturi şi cărţi bisericeşti -să întrunească după putinţă toate condiţiile unei traduceri ştiinţifice şi literare la înălţimea desvoltării, pe care a luat-o limba noastră literară în vremea mai nouă.

Între teologii noştri se aflau cunoscători temeinici ai limbilor greceşti, latine şi slave, precum şi ai limbilor moderne, cari ar fi putut înfăptui o bună traducere a Bibliei; totuşi lipsea un bun cunoscător al limbei ebraice şi al tuturor dialectelor siro-chaldaice, în care erau scrise mai ales textele Vechiului Testament. Pentru împlinirea acestei lipse, subsemnatul am trimis la Paris - ca preot al bisericii noastre de acolo -pe Păr. Vasile Radu, fost spiritual al internatului teologic "Radu-Vodă" dela Bucureşti, un şir de ani, ca să facă temeinice studii în această direcţiune. Când Ne-a împărtăşit, că e bine pregătit, l-am chemat acasă.

Mai era apoi necesar, ca la această traducere să ia parte şi un scriitor, care să cunoască bine limba literară de azi şi care, după putinţă, să fie şi teolog, bine şciind, că -pe lângă popor -adevăraţii literaţi şi poeţii sunt cei ce au cel mai bun simţ de graiul unui popor, contribuind a încetăţeni în limba literară cuvintele cele mai potrivite din feluritele dialecte ale provinciilor româneşti.

Povăţuit de aceste gânduri, am instituit cu aprobarea Sf. Sinod o comisiune, care să se ocupe cu traducerea întregii Sf. Scripturi, însărcinând în acest scop pe bunul cărturar al bisericii noastre P.S. Nicodim, pe atunci stareţul mânăstirii Neamţu, iar azi mitropolit al Moldovei şi Sucevei, cunoscător al limbilor slave şi care se îndeletnicea de mai mulţi ani cu traducerea Sf. Scripturi (Psaltirea, Noul Testament), precum şi pe Păr. Grigore Pişculescu, cunoscutul scriitor şi literat sub numele de Gala Galaction, pe care - hirotonindu-l -îl numisem misionar al Arhiepiscopiei noastre dela Bucureşti, iar ca al treilea pe Părintele Vasile Radu, despre care am vorbit mai sus.

Comisiunea am aşezat-o sub preşedinţia şi conducerea I. P. Sf. Nicodim, spre a fi cu luare aminte -ca ierarh şi reprezentant al Sf. Sinod -să nu se strecoare vre-o nepotriveală sub raport dogmatic şi canonic.

Pentru acest sfârşit la 5 Mai 1930 Păr. C. Dron şi d-l T. Păcescu dela Eforia Bisericii ortodoxe române -al cărei preşedinte este d-l C. I. Băicoianu dela Banca Naţională -au încheiat, ca împuterniciţi de Noi, cu cele trei persoane arătate mai sus, un contract (3), prin care -în schimbul unei juste răsplătiri -se obligau a traduce din nou textul Sf. Scripturi a Vechiului şi Noului Testament, dând Bisericii ortodoxe române o traducere exactă, limpede, fără cuvinte anevoie de înţeles şi într'o limbă cât mai îngrijită, păstrând nota arhaică a atât de frumoasei limbi a vechilor scripturi.

Lucrarea s'a făcut -luându-se ca bază textul original grecesc al Septuagintei, iar textul ebraic, precum şi traducerile ruseşti, franţuzeşti şi slave au slujit -potrivit îndatoririlor contractuale -pentru desluşirea, verificarea şi îmbunătăţirea noului text românesc. Totodată autorii au înzestrat noul text, în josul fiecărei pagini, cu locurile paralele, revizuite şi întregite după cele mai bune ediţiuni ortodoxe.

*

* *

Trebue să amintim în sfârşit, că în Sf. Scriptură sunt multe părţi, al căror înţeles nu e tocmai uşor de aflat.

În vârsta de aur a începuturilor de viaţă creştină, jertfelnică şi avântată, Sfinţii Părinţi ai Bisericii dreptmăritoare au ostenit fără preget, înjugând ziua cu noaptea -cum se spune în vechile însemnări -ca să descopere nepreţuitele comori duhovniceşti ale Bibliei şi să le înfăţişeze credincioşilor în toată curăţenia lor strălucitoare, tălmăcindu-le şi lămurindu-le înţelesul adevărat al părţilor mai anevoie de pătruns. Au fost şi în trecut, după cum sunt şi în zilele noastre, mulţi preoţi învăţaţi, cari viaţa lor întreagă muncesc din greu şi ispitesc (i.e. desluşesc, interpretează -n.n. C. N. R.) Scripturile, dându-şi silinţa să înlesnească tuturor creştinilor cetirea cu folos şi cu înţelegere dreaptă a oricărei părţi din cuprinsul lor. Adeseori s'a întâmplat şi se întâmplă însă, de se apucă de tălmăcirea Scripturilor şi oameni mai puţin chemaţi sau pregătiţi pentru asemenea osteneală, cum s'a întâmplat la noi cu învăţatul Ioan Eliade Rădulescu, care tipărind la Paris (1858) un întâiu volum din Vechiul Testament, a pornit pe cale greşită. Fiind însă convins prin schimbul de păreri, ce a avut cu luminatul Andrei Şaguna, despre rătăcirea pe povârnişul căreia alunecase, a înţeles că trebue să se oprească la timp şi nu a mai stăruit în continuarea lucrării începute. Mitropolitul Sofronie Miclescu a mulţumit atunci lui Andrei Şaguna pentru prevederea şi purcederea lui înţeleaptă, cu ajutorul căreia a izbutit să aducă pe Eliade Rădulescu la calea adevărului. Nu este bine să ascultăm de cei cari, din neştiinţă sau din vre-o ambiţie deşartă, ne-ar putea duce în rătăcire, ci trebue să urmăm totdeauna numai învăţătura Bisericii, aşa cum este ea păstrată în cărţile Sfinţilor Părinţi şi cum o propovăduesc ierarhii cei luminaţi şi împodobiţi cu bune temeiuri de cunoştinţe privitoare atât la cuvintele neperitoare ale dumnezeeştii Scripturi, cât şi la întreaga învăţătură şi la tradiţiunea sfintei noastre biserici ortodoxe, cum o încuviinţează cea mai înaltă autoritate a bisericii: Sfântul Sinod.

Sfânta Scriptură -după cum spune un predicator vestit -poate fi asemănată cu o farmacie, în care tot ce se păstrează are preţ şi poate fi de folos. Dacă însă un bolnav, care nu cunoaşte felurimea şi puterea tămăduitoare a leacurilor, îşi va alege pe nimerite vreun leac nepotrivit, folosindu-l fără sfat priceput, în loc de a se vindeca de boală, se poate întâmpla să-şi primejduiască sănătatea. Numai cei pricepuţi în meşteşugul doftoricesc al farmaciei pot să aleagă leacul cel mai potrivit şi cel mai sigur pentru fiecare bolnav în suferinţă. Aşa şi Sfânta Scriptură numai Biserica învăţătoare poate s'o propovăduească şi să o explice prin preoţii săi luminaţi, pentru că acestora li s'a încredinţat povăţuirea sufletelor spre limanul mântuirii. Sf. apostol Petru ne spune, că în epistolele apostolului Pavel "sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte scripturi, spre a lor pierzanie" (II Petru 3, 16).

Şi, cum Sf. Scriptură dimpreună cu Sf. Tradiţiune sunt izvoarele curate ale doctrinei şi ale temeiurilor de credinţă ale bisericii ortodoxe, care se păstrează şi ocrotesc prin sfatul luminat de preasfântul Duh al Sfântului Sinod episcopesc, am cerut în cursul lucrărilor încuviinţarea şi binecuvântarea Sa, care s'a dat prin următoarea hotărâre:

E X T R A S

din sumarul şedinţei Sf. Sinod, ţinută în ziua de 3 Decemvrie 1932

2. Tem. No. 1812/932. P. S. Arhiereu Grigore Botoşăneanul, raportorul "Comisiunii pentru doctrină şi viaţă religioasă", dă citire referatului asupra hotărârii Congresului Naţional Bisericesc pe chestia traducerii şi tipăririi din nou a Bibliei, prin îngrijirea I. P. S. Patriarh Miron.

I. P. S. Patriarh Miron aduce la cunoştinţa Sf. Sinod, că traducerea Bibliei este aproape terminată şi -prima ediţie fiind de probă -roagă pe toţi PP. SS. Chiriarhi a-i arăta la timpul său scăderile ce le vor observa, pentru ca la tipărirea ediţiei a II-a să le împlinească.

Comisiunea propune şi Sf. Sinod - primindu-i propunerea -hotărăşte:

1. Sf. Sinod încuviinţează, a se tipări într'o ediţie de

probă Biblia, tradusă din iniţiativa şi sub îngrijirea

I. P. S. Patriarh Miron, pentru care i se aduc toate

mulţumirile.

2. Sf. Sinod invită persoanele de specialitate, ce se

ocupă cu cercetări biblice, să-şi facă observaţiile lor

asupra acestei ediţii de probă şi să le comunice Sf. Sinod,

ca -la tipărirea celei de a II-a ediţii -să fie avute în vedere.

*

* *

Din învăţăturile netrecătoare ale Sfintei Scripturi, din îndemnurile ei necontenite spre înfrăţire şi închegare într'un puternic mănunchiu "ca toţi să fie una", (Ioan 17, 11), au isvorât şi vor isvorî deapururi cele mai vrednice de laudă râvniri ale neamului nostru de a se îndrepta pe calea virtuţilor creştine, spre limanul mântuirii şi al desăvârşirii, înălţându-şi nădejdea dela pământ spre cer, ca florile spre soare, după cum îl povăţuesc cuvintele din sfânta cântare: "Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul şi acoperământul meu Duhul Sfânt, Treime sfântă şi nedespărţită". Facă Domnul, ca şi în viitor, în toate împrejurările, Sfânta Scriptură cu învăţăturile ei mântuitoare să strângă tot mai mult la un loc cele risipite ale neamului românesc, ca nimic să nu le mai poată despărţi şi fărămiţa până la sfârşitul veacurilor.

Binecuvântările părinteşti ale Noastre şi ale membrilor Sfântului Sinod al bisericii autocefale ortodoxe române asupra tuturor celor ce s'au ostenit cu această grea şi însemnată lucrare dela început până la sfârşit, -asupra celor ce vor propovădui în cercuri cât mai largi dumnezeescul ei cuvânt, -asupra celor ce cu evlavie vor asculta poveţele şi învăţăturile ei, în adevăratul lor înţeles, cum l-au tălmăcit sfinţii părinţi şi marii dascăli ai bisericii, -precum şi asupra tuturor credincioşilor bisericii noastre, cari îşi vor îndrepta viaţa şi faptele după poruncile ei mântuitoare.

Bucureşti, în ziua sfinţilor împăraţi şi întocmai cu apostolii Constantin şi maică-sa Elena, 1936.

MIRON

Patriarhul Românilor

Note:

(1) P. Svetlov -"Învăţătura creştină", pag. 102.

(2) Cunoscând noi deosebita plăcere, cu care poporul român citeşte lucrări cu folos, scrise în versuri, şi constatând marele talent şi uşurinţa de versificare a poetului Vasile Militaru, precum şi frumoasa limbă populară în care versifică, -am urmat pilda mitropolitului Dosoftei, şi am însărcinat şi ajutat pe numitul poet, să traducă în versuri toată Psaltirea, atât de cerută de credincioşi, ceeace a şi făcut cu bun succes. Am publicat această Psaltire în ediţia "Tipografia Cărţilor bisericeşti", Bucureşti 1933.

(3) [n.n., C. N. R.:] Iată Contractulsemnat de cei trei traducători şi împuterniciţii Patriarhului Miron Cristea:

CONTRACT

Între subsemnaţii: Preot C. Dron şi Dl. T. Păcescu ca delegaţi ai Patriarhiei Ortodoxe Române deoparte şi P. S. Episcop Nicodem Munteanu Stareţul Mănăstirii Neamţu, Pr. Gr. Pişculescu (Gala Galaction), profesor la facultatea de teologie din Chişinău şi Pr. V. Radu, profesor la aceeaşi facultate, de altă parte, s-a încheiat următorul contract:

1. Noi, Episcop Nicodem, Pr. Gr. Pişculescu şi Pr. V. Radu ne obligăm a revizui textul Sf. Scripturi a Vechiului şi Noului Testament şi a da Bisericii Ortodoxe Române, o traducere exactă, limpede, fără obscurităţi şi fără arhaismele dispărute din uzul limbii române, într'un cuvânt ne obligăm a face o revizuire radicală şi completă a actualului text biblic, ediţiunea Sf. Sinod.

2. Termenele de predare a manuscrisului revizuit se stabilesc astfel:

a) Până la 1 Decembrie anul 1930 vom preda Pentateuhul.

b) Până la 1 Iunie 1931 vom preda cărţile: Iosua, Judecătorii, Ruth, Samuil I şi II, Regi I şi II, Cronicile I şi II.

c) Până la 1 Decembrie 1931 vom preda cărţile: Ezdra, Neemia, Esther, Iov, Psalmii, Proverbele, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor, Isaia.

d) Până la 1 Iunie 1932 vom preda ceilalţi Profeţi mari (Ieremia, Iezechil şi Daniil), profeţi mici (12) şi cărţile necanonice.

e) Până la 1 Septembrie 1932 vom preda Noul Testament.

3. Textul astfel revizuit rămâne proprietatea Patriarhiei Române (Institutul Biblic) care singur are dreptul a-l tipări oricât şi în oricâte ediţii va crede, în orice formă, fie Biblia întreagă, fie părţi separate din Sf. Scriptură.

4. La revizuire se va avea în vedere textul original al Septuagintei, iar textul ebraic precum şi traducerile ruseşti, franţuzeşti, englezeşti etc. vor servi pentru verificare şi ameliorare completă a noului text românesc.

5. Biblia va fi prevăzută în josul fiecărei pagini cu locurile paralele revizuite şi completate după cele mai bune ediţiuni ortodoxe.

6. Pentru această lucrare, Patriarhia Română, respectiv Institutul Biblic, ne va plăti suma de lei 1.100.000 (un milion una sută de mii) şi anume:

P. S. Episcop Nicodem lei 260.000

Pr. Gr. Pişculescu " 480.000

Pr. V. Radu " 360.000

total lei 1.100.000

7. Din suma de mai sus ni se va plăti acum, la facerea contractului, câte 100.000 lei de fiecare, drept arvună pentru începerea lucrării, iar restul se va împărţi pentru fiecare în părţi egale, plătindu-se suma respectivă la predarea manuscriselor şi epocile arătate mai sus, afară de ultima rată care se va plăti nu la 1 Iunie 1932, ci la 1 Septembrie 1932, adică la predarea Noului Testament care este ultima parte a Sf. Scripturi tradusă de noi.

8. La plata celor patru rate se va scădea Pr. Gr. Pişculescu şi V. Radu din suma de primit câte 25.000 lei împărţită în patru rate, adică câte 6.250 lei pentru fiecare, sumă reprezentând acontul de 50.000 lei primit anterior prezentului contract pentru traducerea Bibliei.

9. În privinţa sumei de lei 100.000 (una sută mii) primită de mine Pr. Gr. Pişculescu pentru o nouă ediţie a Noului Testament, s'a convenit următoarele:

Patriarhia Română renunţă la suma de 100.000 lei pe care a plătit-o Pr. Gr. Pişculescu în vederea ediţiei a II-a însă cu condiţia ca textul Noului Testament publicat deja de Institutul Biblic ediţia I-a să rămână indiscutabil cu începere de la data prezentului contract proprietatea exclusivă a Institutului Biblic. Prin urmare Pr. Gr. Pişculescu consideră acest text vândut Institutului Biblic care îl va putea tipări şi publica precum va crede mai bine şi cum îi vor dicta interesele.

Deoarece însă ediţia a II-a a acestui text s-a mai cedat şi casei de editură Socec & Comp., Păr. Pişculescu se obligă să înlesnească Institutului Biblic retrocedarea dreptului de proprietate exclusivă, iar Institutul Biblic se obligă a rambursa casei editoare cheltuielile de tipar pentru exemplarele tipărite şi aflate în depozit până la facerea acestui contract, treptat cu desfacerea acestor exemplare, care se vor preda Institutului Biblic. [Astfel se explică raritatea acestei ediţii a Noului Testament,care nu a mai fost retipărită în timpurile din urmă. Iată în cele ce urmează, o scurtă istorie a acestei cărţi: în luna septmbrie 1920, Gala Galaction a pornit să traducă, de unul singur, Noul Testament. În decembrie 1924, ajungea la capătul acestei anevoioase întreprinderi. Încă din 1918, Galaction pledase stăruitor în presă pentru trebuinţa unei traduceri biblice noi, corespunzătoare limbii româneşti vorbite după întâiul război mondial, adică a unei limbi cultivate şi înnoite de marile personalităţi literare ale sfârşitului de secol XIX şi începutului secolului XX. Proiectul lui Galaction ajunge destul de repede să fie cunoscut de către Patriarhul Miron Cristea, care, în acea vreme, era în căutare de exact astfel de cărturari precum Părintele Grigore Pişculescu. Astfel, la 22 septembrie 1922, fostului defensor eclesiastic G. Pişculescu i se conferă unul din posturile speciale de preoţi misionari nou-înfiinţate: traducător în româneşte al Noului Testament. Dar, deşi, cum spuneam, textul era tradus complet încă din 1924, va mai trebui să aştepte încă trei ani, până în 1927, când va vedea lumina tiparului, ca ediţie de probă. În 1928 va mai avea o continuare de tiraj, eveniment sesizat imediat de presa culturală a epocii. Mai apoi, în 1930, a apărut o a doua ediţie. - n.n., C. N. R.]

10. În caz când această înţelegere nu s'ar putea realiza, Institutul Biblic îşi va valorifica toate drepturile asupra ediţiei a II-a a Noului Testament tradus de Pr. Gr. Pişculescu faţă de autorul traducător şi faţă de casa editoare pe orice cale va crede.

În caz când din orice împrejurare careva dintre noi, revizuitorii, nu vom respecta obligaţiunile din acest contract cu privire atât la compunerea textelor cât şi la termenele de predare, rămân solidari răspunzători toţi, cu obligaţia de a duce mai departe lucrarea la care ne-am angajat prin acest contract.

11. Eventualele taxe şi impozite viitoare asupra sumelor prevăzute în acest contract ne privesc exclusiv pe noi, revizuitorii.

12. Taxele de timbru şi înregistrarea privesc câte jumătate pe ambele părţi.

DL. T. PĂCESCU † EPISCOP NICODIM

PR. C. DRON PR. GR. PIŞCULESCU

PR. V. RADU

B)Patriarhul MIRON către Congresul Bisericesc

VENERAT CONGRES,

De la venirea sa în fruntea Mitropoliei Ungro-Vlahiei Înalt Prea Sfinţitul Patriarh a avut între altele ca o ţintă sfântă, să pună la dispoziţia tuturor Românilor întreaga Sf. Scriptură într'o limbă românească, vie, care atât în ceea ce priveşte redarea înţelesului adevărat, cât şi mai ales în ce priveşte limba, să poată satisface toate cerinţele timpului de azi şi să poată fi uşor utilizată cu folos de toţi credincioşii.

În scopul acesta a înfiinţat încă înainte cu 10 ani fiind Mitropolit Primat "Institutul Biblic", care să adune mijloacele necesare pentru această importantă lucrare. Apoi a intrat în legătură cu teologii şi literaţii noştri cei mai distinşi, ca prin strădaniile lor comune să se realizeze o traducere a Sf. Scripturi după textele originale şi într-o limbă care păstrând mireasma vechilor noastre scripturi şi cărţi bisericeşti, să întrunească pe cât cu putinţă toate condiţiile unei traduceri ştiinţifice şi literare la înălţimea dezvoltării pe care a luat-o limba noastră literară în timpul din urmă. Între teologii noştri se aflau cunoscători buni ai limbilor greceşti, latine, şi slave precum şi a limbilor moderne care ar fi putut înfăptui o bună traducere a Bibliei; totuşi lipsea un bun cunoscător la limbii ebraice şi a tuturor dialectelor sirochaldaice, în care se aflu scrise mai ales textele Vechiului Testament. Pentru împlinirea acestei lipse, I. P. S. Patriarh a ţinut la Paris ca superior al capelei noastre de acolo pe Păr. Vasile Radu care a făcut studii strălucite în această direcţiune.

Mai era apoi necesar ca la această traducere să ia parte şi un literat, care să cunoască bine limba literară de azi şi care, după putinţă să fie şi teolog.

Condus de aceste gânduri, I. P. S. Patriarh a instituit o comisiune care să se ocupe cu traducerea întregii Sf. Scripturi, însărcinând în acest scop pe P. S. Nicodem Stareţul Mânăstirii Neamţu, bun cunoscător al limbilor slave şi care se îndeletnicea de mai mulţi ani cu traducerea Sf. Scripturi precum şi pe Păr. Profesor Grigore Pişculescu preot misionar al eparhiei Bucureştilor, cunoscutul scriitor şi literat sub numele de Gala Galaction, azi profesor la Facultatea teologică din Chişinău. Pentru acest sfârşit la 5 Mai 1930 Păr. C. Dron şi dl. T. Păcescu împuterniciţi de I. P. S. Patriarh au încheiat cu cele trei persoane arătate mai sus, un contract prin care în schimbul unei juste recompensări, P. S. Nicodem, Păr. Pişculescu (Gala Galaction), şi Pr. V. Radu se obligă să revizuiască textul Sf. Scripturi al Vechiului şi Noului Testament, dând Bisericii Ortodoxe Române o traducere exactă, limpede, fără obscurităţi şi într'o limbă românească cât mai literară şi pe înţelesul tuturor.

Lucrarea s-a făcut -luându-se ca bază textul original grecesc al Septuagintei, iar textul ebraic, precum şi traducerile ruseşti, franţuzeşti, englezeşti, slave etc., au slujit -potrivit obligaţiei contractuale -pentru desluşirea, verificarea şi ameliorarea completă a noului text român. Totodată autorii au prevăzut noul text, în josul fiecărei pagini, cu locurile paralele, revizuite şi completate după cele mai bune ediţiuni ortodoxe.

Până la data de 1 Septemvrie 1932, autorii au predat, potrivit contractului, întregul text al Sf. Scripturi revizuit şi bun de imprimat.

Textul acesta rămâne proprietatea Institutului Biblical Patriarhiei Române, care singur are dreptul să-l tipărească ori când şi în oricâte ediţii va crede, în orice formă, fie Biblia întreagă, fie părţi deosebite din ea.

Strădania traducătorilor a fost recompensată de către Patriarhia Română - Institutul Biblic -cu suma de 1.100.000 lei, care s-au plătit treptat cu mersul traducerii şi a depunerii textului.

Lucrarea -fiind acum terminată -urmează ca Sf. Sinod, pe temeiul art. 3 al. f din Statut să-şi dea avizul, pentru ca Biblia, cu textul revizuit, să poată fi tipărită deocamdată ca ediţie de probă, urmând ca mai târziu după ce toţi cei pricepuţi în materie îşi vor face observările, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să o publice ca ediţie oficială care să fie în acelaşi timp şi o ediţie critică, potrivit cu rezultatele la care au ajuns cercetările ştiinţifice moderne în ce priveşte starea textului Sf. Scripturi.

Acum se fac pregătirile trebuitoare imprimării. S'a comandat hârtia, s'a fixat formatul şi s'au luat măsurile pentru o mai bună şi rapidă imprimare, în care scop Tipografia Cărţilor Bisericeşti a procurat o nouă maşină de cules, tip american.

Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu şi datorită străduinţelor I. P. S. Patriarh şi oamenilor care cârmuiesc instituţiile noastre, Biserica va avea în scurt timp un nou text al Sf. Scripturi, la înălţimea ediţiilor străine, făcut cu toată grija fidelităţii textului original şi a frumuseţei limbei româneşti, aşa precum a fost, pentru epoca ei, Biblia de la 1688.

Rugăm Veneratul Congres să ia cunoştinţă şi să dispună continuarea lucrărilor până la realizarea definitivă.

Preşedinte Consilier Referent

Patriarh INDESCIFRABIL

MIRON

3)Cuvântarea Patriarhului MIRON la Academia Română

ON. ACADEMIE ROMÂNĂ

Urmând pilda înaintaşilor mei în slujba de ierarhi ai bisericii noastre ortodoxe din ţările şi provinciile locuite de Români -am luat şi eu iniţiativa, am pregătit toate mijloacele de lipsă şi am găsit clericii şi cărturarii pregătiţi pentru a da neamului românesc şi bisericii sale o nouă traducere a Sfintei Scripturi, făcute de-adreptul din limbile originale de bărbaţi cu depline cunoştinţe atât biblice cât şi de dezvoltarea, la care a ajuns limba românească în zilele de azi.

Îndeosebi am urmat pe mitropolitul Simion Ştefan din Belgradul Ardealului, carele în istorica predoslovie a Noului Testament (1648) constata în cuvinte atât de plastice trebuinţa unei limbi unitare a Românilor, pe care s'o înţeleagă deopotrivă toţi Românii din ţările şi provinciile, în care i-a împărţit vitregitatea vremurilor. El s'a şi silit -pe cât i-au îngăduit acele timpuri -să folosească astfel de cuvinte, cari ca banul de aur -au trecere, valoare şi sunt înţelese pretutindenea, bine ştiind, că unitatea limbii şi lucrările scrise în ea, crează unitatea sufletului românesc de pretutindenea, iar unitatea sufletului trebuie să aibă de urmarea preafirească şi unitatea naţională şi politică a neamului.

Am urmat pe vrednicul mitropolit al Ungrovlahiei Theodosie de la Veşten, care a binecuvântat lucrarea şi apariţia vestitei Biblii, cunoscute sub numirea de "Biblia lui Şerban Cantacuzino" (1688).

Asemenea, pe smeritul călugăr Samuil Micu Clain de la Sadu; pe nemuritorul mitropolit Andrei Şaguna de la Sibiu (1853), pe mitropolitul Gavriil Bănulescu căruia se atribuie Biblia dela Petersburg (1819) şi pe alţi neosteniţi muncitori pe acest tărâm.

În scopul acesta încă la 1922 am înfiinţat "Institutul biblic", care să adune mijloacele băneşti pentru acoperirea cheltuielilor de traducere şi de tipărire a unei Sf. Scripturi:

1) Să ne deie un text clar şi pe înţeles, bine tradus din limbile originale, fără obscurităţi cu deplin aparat critic şi cu deplina autoritate teologică şi de doctrină.

2) Să ne deie traducerea în o limbă, ce corespunde progresului făcut de graiul românesc în timpurile mai noi, fără a pierde nimic din mireasma arhaică a frumoasei noastre limbi bisericeşti din trecut, spre a da astfel nou îndemn tuturor celor ce se îndeletnicesc a scrie româneşte, să revină în scrisul lor la vechea matcă a limbii noastre originale, aşa cum o crează graiul poporal şi scrisul marilor ierarhi, gânditori, literaţi şi poeţi, ce i-am avut până acum.

Această scriptură, tradusă de preoţii Grigore Pişculescu, Vasile Radu, sub conducerea autorităţii sinodale şi ierarhice a marelui cărturar al bisericii noastre Mitropolitul Nicodim al Moldovei, este gata. Folosesc prilejul acestei sărbătoreşti şedinţe de-a prezenta întâiul exemplar al acestei Sf. Scripturi proaspăt apărute în tiparniţa patriarhiei noastre din iniţiativa şi sub îngrijirea întâiului patriarh al ţării Miron şi în zilele Majestăţii Sale Regelui Carol II.

Şi vă rog -ca pe fruntaşii nemuritori ai culturii române, -să o primiţi cu dragostea de buni fii ai bisericii strămoşeşti şi s'o apreciaţi cu aceeaşi bunăvoinţă, cu care aţi adunat şi îngrijit şi cea mai fragmentară şi răsleaţă foaie din vechile traduceri, adeseori pierdute şi uitate prin colbul ungherelor nebăgate în seamă.

Eu doresc, ca ea să contribuie, ca şi ediţiile înaintaşilor -la închegarea neamului, la întărirea conştiinţei şi unităţii sale bisericeşti, culturale şi naţionale şi să fie şi rămâie prin dumnezeieştile sale poveţe şi învăţături -ca şi în trecut -temelia de dezvoltare a întregii noastre vieţi personale, familiare şi obşteşti.

Al măritei "Academii române" smerit membru de onoare,

MIRON

Patriarhul României

Bucureşti, 27 mai 1936

His Beatitude Teoctist

Patriarch of THE ROMANIAN ORTHODOX CHURCH -

BIOGRAPHY

7 February 1915 - He was born in the village of Tocileni, Botosani County, as the tenth child of the eleven his parents, Dumitru and Marghioala Arapasu; after Christening, he received the name Toader.

1921-1926 - He attended the courses of primary school in his native village, Tocileni.

1928, St. Toma`s Sunday - He became a monastic brother, at Sihastria Voronei Hermitage, Botosani County, and, afterwards, at Vorona Monastery, from the same county.

14 September, 1930 - He was sent to the monastic seminary as a pupil, at Neamt Monastery

1932 - He is accepted, as pupil, at the Cernica Monastery Seminary, near Bucharest.

1940 - He graduated form the Cernica Monastery Theological Seminary.

1940-1944 - He attended the courses of the Faculty of Theology, University of Bucharest.

1945 - He became a graduated in Theology.

1946-1948 - He attended the courses at the Literature and Philosophy Faculty, University of Iasi.

1949 - He attended the pastoral courses for priests.

ELEVATIONS INTO HIERARCHY AND RESPONSIBILITIES

6 August 1935 - He took up the monastic vows at Bistrita-Neamt Monastery, receiving the name of Teoctist.

4 January 1937 - He was ordained as hierodeacon.

1 August 1943 - He was appointed as deacon to the Patriarchal Cathedral in Bucharest.

1 March 1945 - He was transferred, in Iasi, to the Metropolitan Cathedral of Moldova, and was ordained hieromonk, on 25 March 1945, to the position of priest.

1945-1950 - In Iasi, he was appointed, once after the other, to several administrative offices: Great Ecclesiarchos (Chief of the Metropolitan Cathedral), Exarchos of the monasteries, and Administrative Vicar of the Archdiocese of Iasi.

1 March 1950 - Following the proposal of Patriarch Justinian, the Holy Synod of the Romanian Orthodox Church elected him as Assistant Bishop to the Patriarch.

5 March 1950 - Patriarch Justinian, together with Firmilian, Metropolitan of Oltenia and Chesarie, Bishop of Lower Danube, ordained him as Bishop, in the Cathedral of Saint Spiridon the Newin Bucharest.

1950-1954 - He was the Secretary of the Holy Synod and also Rector of the Theological Institute of Bucharest.

1954-1962 - He headed the Chancery of the Archdiocese of Bucharest.

28 July 1962 - He was elected as Bishop of Arad, Ienopole and Halmagiu, having been enthroned on 16 September.

1963 - Bishop of the Romanians from the Romanian Orthodox Diocese in the United States and Canada.

In December 1969-1970 - The Holy Synod entrusted him as locum tenens (substitution) to the Diocese of Oradea.

28 January 1973 - He was elected as Archbishop of Craiova and Metropolitan of Oltenia.

25 September 1977 - He was elected as Archbishop of Iasi and Metropolitan of Moldova and Suceava.

July 1980 - January 1982 - He was delegated by the Holy Synod as locum tenens to the Metropolitan See of Transylvania.

9 November 1986 - He was elected as Archbishop of Bucharest, Metropolitan of Muntenia and Dobrogea and Patriarch of the Romanian Orthodox Church.

19 November 1986 - He was enthroned as Patriarch of the Romanian Orthodox Church, in Sts Emperors Constantine and Helene Patriarchal Cathedral, by the metropolitans of the country: Antonie of Transylvania, Nestor of Oltenia and Nicolae of Banat. The members of the Holy Synod, the Patriarchs of Jerusalem and Bulgaria, of the representatives of all the Orthodox Churches, of the Vatican, of the Anglican Communion, of the Old Catholic Church, of the Protestant Churches, of the World Council of Churches, of the Conference of European Churches, of Churches and Religious Cults from Romania, of the clergy and the faithful of the Romanian Orthodox Church from within and from outside the country and of the state authorities were present.

From 1986 until 1990 - He also headed, as substitute, the Metropolitan See of Moldova and Suceava.

After the Revolution of December 1989, while understanding that there were politically contested reasons, in connection with the demolition of some churches by the dictatorial regime from Romania, in the session of the Holy Synod of 10 January, 1990, as a sign of penitence, Patriarch Teoctist has asked in writing to be released from his position. After receiving requests from faithful, clergy in parishes and monasteries, from all over the country, asking that the Patriarch ought to return to his position, as well as letters coming from the Patriarchs of the local Orthodox Churches, in its April session, the Holy Synod took the decision to ask the Patriarch to return to his official duties. Consequently, Patriarch Teoctist has accepted the decision of the Holy Synod and returned to his position to which he was elected in November 1986.

In the following years, the Romanian Orthodox Church has made considerable efforts in order to use the freedom achieved through sacrifices of lives, young and old, in December 1989, so that together, clergy and faithful may work hand in hand for the pastoral and missionary service of all its spiritual sons and daughters from Romania and from abroad.

Entering the Sihastria Voronei Hermitage, in Botosani County, in the Second Sunday after Easter (of St Apostle Thomas), Patriarch Teoctist dedicated more than seven decades of his life (beginning with the year 1928) to the service of the Holy Romanian Orthodox Church. Following on the footsteps of his spiritual Father, the late Patriarch Justinian, Patriarch Teoctist has dedicated himself to the love for his people and neighbours, in all the tasks which were entrusted to him and in all the dioceses where God has chosen him to serve from Bucharest to Arad, from Oradea and Craiova to Iasi, and, from 1986, again in Bucharest, as the fifth Patriarch of the Romanian Orthodox Church.

Distinctions and decorations:

He was awarded religious orders by the Ecumenical Patriarchate, by the Patriarchates of Antioch, Jerusalem, Moscow, Serbia and by the Orthodox Churches of Greece, Cyprus, Czech Republic and Slovacia, Finland as well as on behalf of His Holiness Pope John Paul II (1989)

11 July 1991 - prize Timotei Cipariu of the Romanian Academy for re-printing the Bible of Bucharest (1688)

2 June 1995 - he was awarded the academic title of "Doctor Honoris Causa" of University of Oradea

25 October 1995 - he was awarded the title of "Doctor Honoris Causa" of the University of Bucharest

May 1999 - he was awarded the order of the Romania's Starwith a cross degree on behalf of the Romanian State.

1999 - he was awarded by the Romanian Academy for having printed in 1988 the jubilee edition of the Bible of Bucharest of 1688, and elected Honorary Member of the Romanian Academy

12 October 2002 - he was awarded the title of "Doctor Honoris Causa" of the University of Lower Danube

7 November 2000 - he was awarded the title of "Doctor Honoris Causa" of the Catholic University in Lublin, Poland

7 October 2001 - he was appointed Honorary Citizen of the town of Petrosani

7 October 2001 - he was awarded the title of "Doctor Honoris Causa" of the University of Petrosani

Publishing activity:

He published many articles, sermons, speeches and studies delivered both in the country and abroad.

He published the monographs:

- "Metropolitan Jacob Putneanul" with an English version;

- "Saint Basil The Great In The Devotion Of The Romanian Orthodox Faithful";

- "Metropolitan Dosoftei, Founder Of The Romanian Liturgical Language" a work included in the book The Romanian Orthodox Church On The Eve Of The 3^stMillennium, 2nd part, called The Romanian Orthodox Church Today (to be published);

- He edited in transliteration:

- "The Divine Liturgy" of Metropolitan Dosoftei (1679) Iasi, 1980;

- He printed, in 1988, in very harsh circumstances, the jubilee edition of theBible of Bucharest (1688), reprinted in 1994;

- He supervised the printing, twice, of the official version of the Holy Scripture (the first time, during the communist regime),as well as the jubilee Bible of the Holy Synod (2002);

- From 1982 - 2002 he published 16 volumes of homilies, speeches and meditations, with the general title "Steps of Christian Service" comprising about 7000 pages with almost 1300 of titles and a book with the title "Serving the Ancient Altar".

(For more information, see http://www.patriarhia.ro/eng/thepatriarch.htm or just double click here: .)

Prea Fericitul Părinte Teoctist,

Patriarhul BISERICII ORTODOXE ROMANE -

REPERE BIO-BIBLIOGRAFICE

1915, 7 februarie -s-a născut în satul Tocileni, Jud. Botoşani, din părinţii Marghioala şi Dumitru Arapaşu, ca cel de-al zecelea din cei unsprezece copii ai acestora. A primit la botez numele de TOADER.

1921 - 1927 -a urmat şcoala primară în satul natal.

1928 -a intrat, ca frate, la schitul Sihăstria Voronei, jud. Botoşani, aparţinând de Mânăstirea Vorona din acelaşi judeţ.

1931, 14 septembrie -este primit în rândul fraţilor - elevi la Seminarul monahal din Mânăstirea Neamţ.

1932 - 1940 -urmează cursurile Seminarului Teologic special pentru monahi din Mânăstirea Cernica, de lângă Bucureşti, obţinând Diploma de Seminar.

1935, 6 august -a depus voturile monahale la Mânăstirea Bistriţa - Neamţ, primind numele Teoctist.

1937, 4 ianuarie -Mitropolitul Pimen al Moldovei aprobă hirotonia monahului Teoctist în treapta de ierodiacon. A fost hirotonit de arhiereul Ilarion Băcăoanul, în Biserica Precista din Roman, pe seama Mânăstirii Bistriţa.

1940 - 1944 -a urmat cursurile Facultăţii de Teologie a Universităţii din Bucureşti. În această perioadă a fost rânduit de Patriarhul Nicodim, în diferite ascultări la birourile Arhiepiscopiei Bucureştilor, apoi în postul de diacon la Catedrala Sfintei Patriarhii.

1945 -a fost proclamat licenţiat in teologie, cu calificativul "Magna cum laude", pentru lucrarea susţinută la catedra de liturgică, sub conducerea preotului profesor dr. Petre Vintilescu.

1945, 1 martie -la cererea sa, a fost transferat în postul de preot la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, de către Mitropolitul Irineu Mihălcescu.

1945, 25 martie -a fost hirotonit ieromonah de Valeriu Botoşăneanul, arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei.

1946 - 1950 -la Iaşi a îndeplinit, pe rând, funcţiile de mare eclesiarh al Catedralei Mitropolitane, exarh al mânăstirilor, iar din anul 1948 a ocupat postul de vicar administrativ al Mitropoliei, fiind ridicat la rangul de Arhimandrit.

1946 - 1947 -a urmat cursurile Facultăţii de Litere si Filosofie la Universitatea din Iaşi.

1950, 28 februarie -a fost ales de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, la propunerea Patriarhului Justinian, episcop-vicar al Patriarhiei, cu titlul de Botoşăneanul.

1950, 5 martie -a fost hirotonit în treapta arhieriei, în Catedrala Sfântul Spiridon-Nou din Bucureşti, de către Patriarhul Justinian, Mitropolitul Firmilian al Olteniei şi Episcopul Chesarie al Dunării de Jos.

1950 - 1954 -a funcţionat ca rector al Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucureşti, având în acelaşi timp şi atribuţiile de secretar al Sfântului Sinod şi de vicar la Arhiepiscopia Bucureştilor.

1962, 28 iulie -a fost ales de către Colegiul Electoral Bisericesc în postul de Episcop al Aradului, Ienopolei şi Halmagiului, fiind instalat la 16 septembrie. Ca Episcop al Aradului, a avut sub jurisdicţie vicariatul de la Gyula şi două protopopiate din Banatul sârbesc.

1963, aprilie -Congresul Episcopiei Ortodoxe Române din America l-a ales în postul de Episcop de Detroit, SUA, iar Sf. Sinod a aprobat alegerea şi i-a acordat rangul de Arhiepiscop. Din cauza neacordării vizei, n-a putut lua în primire conducerea efectivă a Episcopiei Române din Statele Unite şi Canada.

1969 - 1970 - a suplinit Episcopia Oradei.

1973, 28 ianuarie -a fost ales de Colegiul Electoral Bisericesc, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei şi instalat de Patriarhul Justinian duminică, 25 februarie 1973.

1977, 25 septembrie -a fost ales de Colegiul Electoral Bisericesc în postul de Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei. A fost instalat duminică, 12 octombrie 1977.

1980 iulie - 1982 ianuarie -a suplinit postul de Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Transilvaniei.

1986, 31 iulie - 9 noiembrie -a suplinit postul de Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

1986, 9 noiembrie -Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales în demnitatea de Patriarh. A fost instalat în Catedrala Patriahală de către Mitropoliţii români, în prezenţa Patriarhilor Ierusalimului si Bulgariei, a reprezentanţilor tuturor Bisericilor Ortodoxe, ai Bisericilor Romano-Catolice, ai Bisericilor Protestante şi a reprezentanţilor forurilor de stat, la 16 noiembrie 1986.

Dintre numeroasele titluri acordate, menţionăm:

1991 11 iulie - premiul Timotei Cipariu al Academiei Române pentru strădania de reeditare a Bibliei de la Bucureşti (1688); 1995 - Doctor Honoris Causa al Universităţii din Oradea (4 iunie) si al Universităţii din Bucureşti (26 octombrie); 1999, decembrie - membru de onoare al Academiei Române; 2000, 12 octombrie - Doctor Honoris Causa al Universitatii Dunărea de Jos; 2000, 7 noiembrie - Doctor Honoris Causa al Universităţii Catolice din Lublin, Polonia; 2001, 7 octombrie - Cetăţean de onoare al oraşului Petroşani; 2001, 7 octombrie - Doctor Honoris Causa al Universităţii Petroşani.

Din activitatea publicistică şi editorială, pe lângă publicaţiile din revistele teologice, menţionăm:

Monografii:

„Mitropolitul Iacob Putneanul"-cu o ediţie în limba engleză;

„Sfântul Vasile cel Mare în evlavia credincioşilor ortodocşi români";

„Mitropolitul Dosoftei -ctitor al limbajului liturgic românesc";

A tipărit ediţia jubiliară din 1988 a Bibliei de la Bucureşti (1688);

Din 1982 publică - în volume - omilii, cuvântari si meditaţii, sub titlul general „Pe treptele slujirii"şi un volum cu titlul „Slujind altarul străbun";

A iniţiat şi a pus în operă restaurarea sau construirea de noi biserici şi mânăstiri, în cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor, Episcopiei Aradului, Mitropoliei Olteniei, Mitropoliei Moldovei si Sucevei.

(Cf. http://www.crestinism-ortodox.ro/html/11/11a_prea_fericitul_parinte_teoctist.html sau faceţi dublu-clic aici: .)

D)UN NEAM SUB LUMINA SFINTEI SCRIPTURI

"Să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl"

(Filipeni 2, 11).

Constatăm cu deosebită bucurie o sete nestăvilită de cuvântul lui Dumnezeu din partea creştinilor ortodocşi. Sute de mii de exemplare din Sfânta Scriptură, din Noul Testament cu Psalmii, din Mica Biblie şi din Psaltire, tipărite în ultimii doi-trei ani, au fost foarte repede difuzate în rândul credincioşilor Bisericii noastre. Am constatat că, practic, fiecare familie de creştini dreptmăritori doreşte să aibă în casă o Sfântă Scriptură, o Psaltire sau o Mică Biblie. Foarte multe familii ortodoxe doresc să intre în posesia a două sau trei scrieri biblice din cele amintite mai sus.

Este acesta un fenomen îmbucurător şi încurajator, reprezentând un semn al unei înnoiri şi prefaceri spirituale dorite cu ardoare pentru neamul nostru, creştin şi ortodox, încă de la plămădirea şi intrarea sa în istorie. Este ştiut că acolo unde pătrunde "Evanghelia lui Dumnezeu" (I Tes. 2, 2) care cuprinde "cuvintele vieţii celei veşnice" (Ioan 6, 68), acolo îşi au izvorul dreptatea, dragostea, adevărul şi năzuinţa vie de săvârşire a binelui moral şi obştesc.

Cu cât vor intra mai multe Sfinte Scripturi în casele oamenilor, cu atât mai mult vieţuirea creştinească a tuturor, a celor prezenţi şi a celor ce vor veni după noi, va fi mai virtuoasă, mai frumoasă, mai sigură şi mai armonioasă; cu atât noi, cei de astăzi, vom pune o temelie mai trainică edificiului moral şi duhovnicesc al casei româneşti. Este trist că, de-a lungul ultimelor decenii, din viaţa noastră şi a poporului român, cuvântul lui Dumnezeu care sălăşluieşte în Sfânta Scriptură nu a cunoscut o răspândire şi o cercetare pe măsura dorinţei creştinilor dreptmăritori din Biserica noastră.

Nu este întâmplătoare această dorinţă îmbucurătoare. Mai cu seamă în fragilitatea stărilor sociale şi în căutările adevăratelor şi sfintelor valori mântuitoare, credincioşii sunt supuşi unor presiuni insistente de a primi Biblii şi tipărituri cu texte şi conţinut străine învăţăturii ortodoxe. Pe cât putem, avem datoria de a le veni în ajutor cu hrana cea duhovnicească, aflată în Sfânta Scriptură, cu care şi-au îndestulat sufletul moşii şi strămoşii noştri de-a lungul secolelor. Căci, fără nici o exagerare, se poate susţine că poporul nostru a fost dintotdeauna nu numai al Tradiţiei, ci şi al Bibliei.

Frumos şi bun lucru este pentru oricine cunoaşterea părinţilor şi strămoşilor. Tot atât de frumoasă şi folositoare este cunoaşterea izvoarelor credinţei şi naşterii noastre în istorie ca neam de creştini. Sunt numeroase textele Noului Testament care atestă vechimea apostolică a Creştinismului românesc. În anul 58, când Sfântul Apostol Pavel trimitea cunoscuta sa Epistolă Bisericii din Roma, el făcea o foarte preţioasă precizare, care argumentează vechimea Creştinismului românesc. El scria, într-un bilanţ cuprinzător al roadelor trudei sale misionare, în părţile răsăritene ale Imperiului Roman: "Acum, nemaiavând loc (spaţii de propovăduire) în aceste ţinuturi (partea răsăriteană a Imperiului) şi având dorinţa de mai mulţi ani să vin la voi, când mă voi duce în Spania, voi veni la voi" (15, 23-24). Din cuvintele marelui Apostol al neamurilor, rezulta că acesta încheiase, în linii generale, lucrarea de propovăduire a Evangheliei în aceste laturi orientale ale Imperiului Roman până în Iliria. Dar tot în această parte a Epistolei către Romani, Sfântul Apostol Pavel mai face precizarea: "Am râvnit astfel să binevestesc acolo unde Hristos nu fusese numit, ca să nu zidesc pe temelie străină"(15, 20). Din acest text reiese că, alături de Sfântul Apostol Pavel, în aceste părţi răsăritene ale Imperiului, îşi desfăşurau lucrarea de propovăduire a Evangheliei şi alţi Apostoli şi misionari creştini. Aceştia puseseră început şi altor Biserici în aceste părţi răsăritene ale Imperiului. O astfel de Biserică ar fi putut fi întemeiată chiar în Sciţia Mică -Dobrogea de astăzi -, provincie care făcea parte, din anul 29 î.d.Hr., din Imperiul Roman. Din Epistola către Coloseni a Sfântului Apostol Pavel aflăm că, printre neamurile care primiseră deja Evanghelia, în epoca apostolică, se numărau nu numai iudeii şi grecii, ci şi sciţii (Col. 3, 11), care locuiau în Sciţia Mică.

Acest text din Epistola către Coloseni cuprinde nu numai informaţia despre convertirea la Creştinism a sciţilor antici, ci şi învăţătura că această convertire a echivalat cu o transformare de profunzime a celor convertiţi la Creştinism, cu o schimbare a modului lor de a trăi, de a gândi şi de a se manifesta; altfel spus, ei au devenit, împreună cu iudeii şi elinii creştinaţi, una în Hristos, Care va sălăşlui în toţi prin învăţătura Sa dumnezeiască şi prin harul Său mântuitor.

Cel care a adus cuvântul Evangheliei pe pământ românesc este, după cum ştim din tradiţia istorică foarte veche a Bisericii, Sfântul Apostol Andrei, "fratele lui Simon Petru"(Ioan 1, 40), cel dintâi chemat în ceata ucenicilor Domnului, dar şi cel dintâi care a descoperit în Persoana lui Iisus Hristos pe Mesia, căci el îl anunţă pe fratele său Simon: "Am găsit pe Mesia Care se tâlcuieşte Hristos"(Ioan 1, 41), încă înainte de a fi devenit ucenic al Domnului. Sfântul Apostol Andrei a ajuns cu predicarea Evangheliei pe pământul locuit de strămoşii noştri încă în vremea în care Apostolul neamurilor săvârşea binecunoscutele sale călătorii misionare. Însuşi Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte că şi alţi misionari creştini propovăduiau credinţa creştină în acelaşi timp cu el, în părţile răsăritene ale Imperiului Roman (Rom. 15, 20-23).

O dată răsădită pe pământul strămoşilor noştri, sămânţa Evangheliei a rodit însutit, pentru că a găsit, în aceste părţi, ogor bine pregătit spre a o primi şi a o face să crească şi să dea roade.

Nu trebuie să uităm că, pe teritoriul ţării noastre, învăţatul episcop al vizigoţilor Ulfila (311-383) a realizat una dintre traducerile timpurii, şi totodată celebre ale Bibliei -cea în limba gotică -, conservată, parţial, în Codex Argenteus, aflat la Biblioteca Universităţii din Uppsala. De o importanţă deosebită, însă, sunt concluziile cercetărilor mai recente care dovedesc că Ulfila a folosit în traducerea sa numeroşi termeni proprii limbii latine populare vorbite, pe atunci, la Dunărea de Jos. Aşadar, strămoşii noştri daco-romani posedau, la vremea aceea, acel lexic biblic fundamental care făcea posibilă împrumutarea unor termeni creştini esenţiali şi altor limbi, precum cea gotică.

Primele reprezentări creştine descoperite în ţinuturile noastre îşi au sursa şi temeiul tot în Sfânta Scriptură. Gema de onyx de la Potaissa (Turda -Transilvania), datând din secolele III-IV, reprezintă pe Bunul Păstor, unul dintre numele Domnului nostru Iisus Hristos din Noul Testament (Ioan 10, 10), şi pe proorocul Iona înghiţit de chit, preînchipuind şederea de trei zile a Domnului în mormânt şi Învierea Sa. Aceleiaşi epoci îi aparţine şi o altă gemă înfăţişând pe Bunul Păstor, descoperită tot în Transilvania şi păstrată la Muzeul Naţional din Budapesta.

Din secolele IV-V datează o gemă reprezentând pe Mântuitorul şi pe Sfinţii Apostoli, scenă biblică binecunoscută, şi un opaiţ pe care este reprezentat Iisus Hristos binecuvântând cu ambele mâini, având inscripţia "Pacem meam do vobis"(Pacea Mea dau vouă -14, 27). Şi exemplele de acest fel s-ar putea înmulţi. Mai presus de orice, însă, rămâne constatarea că cele mai vechi mărturii privind Creştinismul românesc îşi au obârşia în Sfânta Scriptură. Nu încape nici o îndoială că asemenea obiecte sacre împodobeau primele altare ale bisericilor din Dobrogea sau din alte provincii româneşti, ale căror urme s-au descoperit în ultimele decenii şi continuă să fie descoperite pe măsură ce săpăturile arheologice se înteţesc.

Una dintre cele mai strălucite dovezi ale rodirii de timpuriu a Sfintei Evanghelii în sufletele creştinilor de pe meleagurile noastre este acea inegalabilă putere de creaţie, de o tulburătoare originalitate şi de o ortodoxie ireproşabilă, căreia poporul nostru, în credinţa lui curată, i-a dat expresie în folclorul creştin: colindele, cântecele de stea etc.

Folclorul creştin, de o infinită bogăţie, prospeţime şi gingăşie a transpus învăţăturile şi evenimentele descrise în Sfânta Scriptură direct în viaţa şi trăirile religioase ale creştinilor din această ţară, ridicând cugetele şi experienţele spirituale ale acestora la înălţimea unică a cuprinsului propovăduirii evanghelice. Înaintaşii noştri nu numai că şi-au însuşit, ci au şi asimilat integral şi definitiv învăţătura creştină, transformând-o în fundament al existenţei lor spirituale şi istorice. Pe această cale, neamul nostru şi-a făurit o identitate inconfundabilă în spaţiul geografic în care s-a născut din începuturile sale şi în devenirea sa istorică, distingându-se ca un popor de obârşie daco-romană, dar de credinţă ortodoxă, determinând existenţa şi afirmarea unei latinităţi răsăritene. Când se va studia în profunzime rolul pe care cultul divin public l-a avut în formarea şi dezvoltarea limbii române, se va putea constata că acest cult este fenomenul care va influenţa decisiv formarea şi afirmarea limbii noastre naţionale ca mijloc de comunicare creştină şi românească.

Înaintaşii noştri au înţeles încă de timpuriu că nu există limbi sau graiuri favorizate sau alese, cum s-a încercat adesea să se susţină, în ce priveşte exprimarea adevărului dumnezeiesc al Sfintei Scripturi. Acest adevăr îl aflăm scris în Noul Testament: se cuvine "să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl"(Filipeni 2, 11) şi "toată limba să dea slavă lui Dumnezeu" (Rom. 14, 11; cf. Isaia 45, 23).

Înainte de a fi fost folosită în primele manuscrise ca: Psaltirea Scheiană, Psaltirea Hurmuzachi, Psaltirea Voroneţeană sau Codicele Voroneţean, limba română va fi întâlnită în predicile din bisericile în care se aduna întreaga obşte românească spre a se ruga împreună şi spre a lua aminte la învăţătura Sfintei Scripturi. Aici este locul şi acum este momentul în care, pentru întâia oară, limba română se poate manifesta public ca mijloc de comunicare între cei de un neam şi de o lege, îmbogăţindu-se şi desăvârşindu-se fără încetare. În aceste adunări liturgice dar şi în casele credincioşilor, cu ocazia slujbelor săvârşite aici de slujitorii hirotoniţi, s-a dat o expresie desăvârşită adevărurilor descoperite de sus. Rostind şi citind zilnic Psalmii şi părţi din Sfânta Evanghelie sau din alte cărţi biblice, credincioşii au transformat rugăciunea şi textul sfânt în metodă de desăvârşire a limbii proprii. Aceasta a devenit o limbă "aleasă / să ridice slavă-n ceruri, / să ne spue-n hram şi-n casă / veşnicele adevăruri", cum scrie preotul-poet Alexe Mateevici în binecunoscuta sa poezie Limba noastră.

Marile monumente din trecut ale limbii române sunt identice cu cele mai vechi traduceri ale Sfintei Scripturi în limba română. Evangheliarul slavo-român(Sibiu, 1551-1553), Tetraevangheliarul lui Coresi,tipărit cu zece ani mai târziu la Braşov, Psaltirea (1570) a aceluiaşi editor şi tipograf de geniu, Palia de la Orăştie(1582), Noul Testamentde la Alba Iulia, al Mitropolitului Simion Ştefan al Ardealului (1648), Psaltirea în versuria lui Dosoftei (1673) şi monumentala Biblie de la Bucureşti(1688) sunt tot atâtea trepte şi mărturii ale afirmării, dezvoltării şi desăvârşirii limbii române, momente de graţie şi binecuvântare ale culturii vechi româneşti. Toate aceste mărturii ale creşterii limbii române sunt scrieri biblice şi, pe această cale, se arată vocaţia de iubitor al Sfintei Scripturi, pe care o descoperim ca trăsătură definitorie a poporului român.

Un alt domeniu al creaţiei spirituale a poporului nostru, în care Sfânta Scriptură şi-a găsit un loc de cinste, este acela al icoanei, al broderiei şi al picturii bisericeşti. Puţine sunt ţările în care Sfânta Scriptură să fie atât de mult folosită drept izvor al creaţiei plastice ca România, ale cărei biserici sunt împodobite în interior şi, adesea, şi în exterior, cu chipuri şi evenimente din istoria mântuirii neamului omenesc, prezentate şi descrise în Sfânta Scriptură. Sunt pictate în bisericile noastre româneşti sute şi sute de chipuri şi scene din Sfânta Scriptură, care ne aduc înaintea ochilor tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi.

A apărut, astfel, o vastă şi profundă teologie a icoanei, paralel şi uneori înainte de o teologie prin literă şi cuvânt. Toate învăţăturile Bisericii au ajuns, deci, la ochii şi sufletele credincioşilor ortodocşi prin incomparabilele fresce din bisericile ctitorite, pe tot întinsul ţărilor române, de voievozi şi dregători, de călugări şi preoţi, de anonimi creştini, care şi-au manifestat unitatea lor creştină şi, totodată, naţională, prin acest semn distinctiv care este pictura bisericească, a cărei sursă principală a fost şi rămâne Sfânta Scriptură.

Pictura bisericească a fost şi a rămas o Biblie a celor care nu ştiau să citească, sau a celor ce nu aveau în casele lor textul Sfintei Scripturi. Pictorii şi zugravii bisericeşti au devenit şi ei, pe lângă slujitorii bisericeşti, propovăduitori prin imagini ai cuvântului lui Dumnezeu. În faţa angajantelor răspunderi asumate ca pictori şi zugravi bisericeşti, cei mai talentaţi credincioşi şi, nu arareori, slujitori hirotoniţi, au devenit mari creatori de artă creştină, chiar atunci când opera lor rămâne în stadiul creaţiei naive şi al unei pregătiri de autodidact. Dar percepţia evenimentului, a chipului pictat, este totdeauna - minunat lucru! -de o desăvârşită ortodoxie şi autenticitate creştină.

De aceea, pe lângă cultul din biserici şi din casele credincioşilor, pe lângă textele sfinte ca atare apărute de-a lungul timpului în limba română, pictura din bisericile noastre, dar şi icoanele din casele creştinilor, devin o admirabilă metodă de prezentare şi tâlcuire a Sfintei Scripturi. Poporul nostru a folosit în mod desăvârşit toate aceste căi pentru a ajunge la înţelesul deplin al cuprinsului Sfintei Scripturi.

Nu am pierdut din vedere nici o clipă importanţa excepţională a scrierilor patristice pentru înţelegerea şi aprofundarea sensului Sfintei Scripturi. În consecinţă, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române a editat un număr important de volume din operele Sfinţilor Părinţi şi ale Scriitorilor bisericeşti, care, pe lângă comentariile propriu-zise asupra Sfintei Scripturi, cuprind expuneri teologice ample despre principalele capitole ale învăţăturii biblice. Astfel, au apărut, în cunoscuta colecţie "Părinţi şi Scriitori bisericeşti", scrieri fundamentale ale Sfântului Vasile cel Mare, ale Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Chiril al Alexandriei, ale Sfântului Maxim Mărturisitorul etc. Toate aceste opere sunt ferestre deschise către Sfânta Scriptură, pe care o tâlcuiesc, punându-i în lumină adâncul înţelesurilor.

Aceste scrieri patristice ne dezvăluie nu numai cum trebuie înţeles adevărul biblic, ci şi felul în care acest adevăr a fost cinstit şi trăit în Biserica primelor veacuri şi cum a îmbogăţit tezaurul de gândire şi ştiinţă teologică creştină. De aceea, tipărirea scrierilor patristice în limba română este o îndatorire de bază, programatică, a Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române şi această lucrare va continua până ce toate operele fundamentale ale Părinţilor şi Scriitorilor bisericeşti vor primi veşmânt românesc.

Vom adăuga, apoi, că Editura Institutului Biblic a tipărit şi va continua să tipărească lucrări de introducere în cărţile Vechiului şi Noului Testament, comentarii asupra cărţilor biblice, gramatici ale limbilor ebraică şi greacă, lucrări de teologie biblică etc.; toate aceste tipărituri se subordonează ţelului urmărit îndeaproape şi anume acela de a mijloci cititorului de limbă română o cât mai completă cunoaştere a textului biblic şi a înţelesului acestuia.

Ediţia de faţă a Sfintei Scripturi reproduce textul celei din 1988, care a fost bine primită de preoţi, de teologi şi de credincioşi.

În încheiere, adresăm un cuvânt de mulţumire celor ce s-au ostenit să aducă la lumina tiparului această sfântă carte -pentru început, într-un tiraj de 70.000 exemplare -, spre folosul şi bucuria duhovnicească a întregii obşti româneşti dreptmăritoare.

"Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi".

La praznicul naşterii Maicii Domnului,

1993

† TEOCTIST

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

††††††††††††††††††††††††††††