CAPITOLUL 1
Ptolomeu Filopator vrea să năvălească în Sfânta Sfintelor şi
mare tulburare se face în Ierusalim.
l. Iar Ptolomeu Filopator, înţelegând de la cei care s-au întors
că Antioh a luat locurile cele de sub stăpânirea sa, a poruncit
tuturor oştilor sale, pedestraşilor şi călăreţilor, să se
strângă.
2. Şi luând cu sine pe sora sa Arsinoe, a mers până la locurile
cele dinspre Rafia, unde erau tăbărâţi cei care erau cu
Antioh.
3. Iar un oarecare Teodot, gândind să facă viclenie, a luat cei mai
viteji ostaşi ai lui Ptolomeu, care mai înainte fuseseră supuşi
lui, şi a pornit noaptea la cortul lui Ptolomeu, ca să-l omoare el
singur şi în acest chip să se risipească războiul.
4. Ci pe acesta l-a scăpat Dositei, cel care se zicea al lui
Drimilus, care de neam era iudeu, dar după aceea şi-a schimbat
legea şi s-a înstrăinat de la dogmele părinteşti; acesta a pus să
se culce în cortul regelui un necunoscut, căruia i s-a întâmplat
ceea ce era să pătimească regele.
5. Iar după aceea, făcându-se război mare şi izbânda fiind de
partea lui Antioh, Arsinoe umbla şi ruga pe ostaşi cu jale şi cu
lacrimi, cu părul despletit, ca şi pe sine şi pe pruncii săi şi pe
femeile sale, bărbăteşte să le ajute, făgăduind că celor care vor
birui, fiecăruia va da două mine de aur.
6. Şi aşa s-a întâmplat că mulţi vrăjmaşi au pierit în lupte şi
mulţi au fost robiţi.
7. Zădărnicind această uneltire, Ptolomeu a socotit să meargă în
cetăţile cele mai de aproape, ca să le mângâie, şi după ce a făcut
aceasta şi a împărţit daruri capiştilor, a făcut pe cei supuşi ai
săi să fie cu inimă bună.
8. Iar Iudeii au trimis la el din marele sfat si dintre cei mai de
frunte, ca să i se închine şi să-i ducă daruri şi să-i facă urări
pentru cele ce s-au petrecut; dar s-a întâmplat că şi el tocmai
avea de gând să meargă către ei.
9. Şi după ce s-a dus la Ierusalim, a jertfit prea marelui Dumnezeu
şi a dat daruri şi semne de cinstire locului.
10. Şi venind la templu şi cu sârguinţă şi cu bună cuviinţă
minunându-se şi mirându-se de rânduiala cea bună a templului
Domnului, a gândit să se sfătuiască, să intre în el.
11. Iar când i s-a spus că nu se cuvine a se face aceasta, că nu
numai celor din neamuri nu este slobod, ci nici tuturor preoţilor,
fără numai arhiereului, care pe toţi povăţuieşte, ci şi acestuia o
dată în an, el nicidecum n-a vrut să asculte.
12. Ci măcar de s-a şi citit înaintea lui legea, tot n-a renunţat a
intra, zicând că trebuie să intre, şi măcar că ei sunt lipsiţi de
această cinste, "eu nu trebuie să fiu lipsit", şi i-a întrebat
pentru ce, intrând el prin tot templul Domnului, nimeni din cei
care erau acolo nu l-a oprit.
13. Şi un oarecare, fără să gândească, a zis: "Rău s-a făcut
aceasta; iar el a voit să ştie din care pricină nu trebuie să intre
cu voia sau fără voia lor?
14. Iar preoţii, cu toate veşmintele îmbrăcaţi, căzându-i înainte,
se rugau prea marelui Dumnezeu să le ajute la această nevoie ce li
s-a întâmplat şi să întoarcă pornirea răului năvălitor, de strigare
cu plâns umplând templul Domnului, iar cei care erau în cetate,
tulburându-se, au sărit cuprinşi de groază, neştiind ce se
face.
15. Şi fecioarele cele închise în cămări, împreună cu mamele ce
le-au născut, s-au pornit, şi cu cenuşă şi cu praf presărându-şi
capetele, au umplut uliţele de suspinuri şi de plânsete.
16. Şi cele care se închiseseră de curând în cămările lor de nuntă,
aşa cum erau găsite, lăsând ruşinea ce li se cuvenea, degrabă au
alergat în cetate.
17. Iar mamele şi doicele lăsând pruncii cei de curând născuţi,
încoace şi încolo, unele prin case, altele prin uliţe fără de
opreală se adunau la prea marele locaş.
18. Şi de multe feluri era rugăciunea celor care se adunaseră, din
pricina lucrurilor fără de cuviinţă pe care încerca regele să le
facă.
19. Şi împreună cu aceştia, cetăţenii luând îndrăzneală, nu-l
sufereau să plinească planul din gândul lui; ci au strigat să se
pornească la arme, şi bărbăteşte pentru legea părintească să moară,
şi mare zarvă au făcut în sfânta cetate.
20. Şi cu greu preoţii şi bătrânii l-au înduplecat şi s-au întors
iarăşi la locul lor de rugăciune.
21. Şi mulţimea ca şi mai înainte aştepta rugându-se; iar bătrânii,
care erau cu regele, în multe chipuri ispiteau, ca să mute gândul
lui cel semeţ de la planul ce-l gândise.
22. Iar el mai îndrăzneţ făcându-se, lăsând toate, se gătea să
intre, ca să săvârşească cele ce mai înainte a zis.
23. Văzând acestea şi cei care erau cu regele, s-au întors să se
roage cu ai noştri Celui care are toată puterea, ca acelor care
erau acolo să le ajute şi să nu treacă cu vederea această faptă
fără de lege şi semeaţă.
24. Şi strigarea cea necontenită şi plină de durere a mulţimii care
se adunase s-a făcut strigăt neînchipuit,
25. Încât părea că nu numai oamenii, ci şi pereţii şi pământul
întreg strigă, toţi vrând mai degrabă moartea decât pângărirea
locului sfânt.
CAPITOLUL 2
Rugăciunea lui Simon arhiereul şi a celorlalţi Iudei; pedeapsa
lui Ptolomeu şi însănătoşirea lui.
1. Iar Simon arhiereul, îngenunchind înaintea templului şi cu
cuviinţă întinzându-şi mâinile, s-a rugat aşa:
2. "Doamne! Doamne, Împăratul cerurilor şi Stăpânul a toată
făptura, Cel sfânt între sfinţi, singur stăpânitor, atotţiitor,
caută spre noi, cel care suntem asupriţi de păgânul cel nelegiuit
care este înfierbântat de îndrăzneală şi de putere,
3. Că Tu eşti Cel Care ai făcut toate şi toate le stăpâneşti;
Doamne, drept eşti, Cel care judeci pe cei care cu semeţie şi cu
trufie se poartă.
4. Tu pe cei care mai înainte au făcut strâmbătate, între care şi
uriaşi erau, care intru vitejie şi întru îndrăzneală nădăjduiau,
i-ai pierdut, aducând peste ei apă nemăsurată.
5. Tu pe Sodomenii cei semeţi şi cuprinşi cu vădită şi cu nespusă
răutate, cu foc şi cu pucioasă i-ai ars, pildă dându-i
urmaşilor.
6. Tu, pe îndrăzneţul Faraon, care pe Israel, poporul Tău cel
sfânt, l-a robit, cu multe şi osebite munci ispitindu-l, ai arătat
puterea Ta.
7. Şi după aceasta, ai arătat puterea Ta cea mare, când l-ai înecat
în fundul mării, în timp ce gonea el după poporul Tău cu care şi cu
mulţime de gloate; iar pe cei care au crezut întru Tine, Cel care
stăpâneşti peste toată făptura, întregi i-ai trecut, care,
cunoscând lucrul mâinilor Tale, Te-au lăudat pe Tine Cel
Atotţiitor.
8. Tu, Împărate, Cel care ai zidit acest pământ nemărginit şi
nemăsurat, ales-ai cetatea aceasta şi ai sfinţit locul acesta spre
numele Tău, Tu, Cel care nu ai trebuinţă de nimic şi l-ai preamărit
cu strălucita arătare, înălţându-l spre slava marelui şi
preacinstitului Tău nume.
9. Şi, iubind casa lui Israel, ai făgăduit că oricând, abătându-ne
noi de la Tine, ne va cuprinde strâmtorarea şi venind în locul
acesta să ne rugăm, vei asculta rugăciunea noastră.
10. Şi cu adevărat credincios şi adevărat eşti, că de multe ori,
când erau în nevoie părinţii noştri, întru smerenia lor le-ai
ajutat şi i-ai izbăvit de mari nevoi.
11. Iată dar acum, împărate sfinte, pentru păcatele noastre cele
multe si mari, ne asuprim şi suntem supuşi vrăjmaşilor noştri şi
părăsiţi întru neputinţe.
12. Şi într-această cădere a noastră, îndrăzneţul şi nelegiuitul
acesta se nevoieşte ca să ocărască locul cel sfânt, pe care l-ai
ales pe pământul acesta numelui Tău celui slăvit.
13. Că locaşul Tău este cerul cerului, la care oamenii nu se pot
apropia; dar Tu ai binevoit, întru slava Ta, să sfinţeşti locul
acesta pentru poporul Tău Israel.
14. Nu aduce peste noi răzbunarea Ta prin necuraţii aceştia, nici
ne pedepsi pe noi, prin cei nelegiuiţi, ca să nu se laude cei fără
de lege întru mânia lor, nici să se veselească întru trufia limbii
lor, zicând: "Noi am călcat casa sfinţeniei, cum se calcă locaşul
urâciunilor".
15. Şterge păcatele noastre şi risipeşte greşelile noastre şi arată
mila Ta în ceasul acesta, degrabă să ne întâmpine pe noi îndurările
Tale şi pune laudă în gura celor care au căzut şi s-au zdrobit cu
sufletele, fă-ne nouă pace".
16. Iar atotvăzătorul Dumnezeu, Cel decât toate mai sfânt, întru
sfânt locaşul Său auzind rugăciunea cea după lege făcută, pe
semeţul şi îndrăzneţul acela trufaş, foarte l-a lovit,
17. Încoace şi încolo clătinându-l pe el, cum se clatină trestia de
vânt, încât zăcea pe pământ neputând face nimic şi era cu
mădularele slăbănoage şi nici a grăi nu putea, cu dreaptă judecată
fiind certat.
18. Deci prietenii şi păzitorii trupului lui văzând acea iute
bătaie care l-a apucat, temându-se ca să nu fie lipsit de viaţă,
degrabă l-au scos afară, spăimântaţi de nespusă frică.
19. Iar după câtăva vreme, trezindu-se, nicidecum nu s-a pocăit
după acea bătaie, ci cuvinte amare şi îngrozitoare grăind, s-a
dus.
20. Şi sosind în Egipt şi adăugând răutăţile cu ajutorul
tovarăşilor celor lepădaţi de toată dreptatea, pe care mai înainte
i-am arătat,
21. Nu s-a îndestulat numai cu acele nenumărate nelegiuiri, ci şi
la atâta îndrăznire a venit, încât în toate locurile grăia blesteme
asupra poporului şi mulţi din prieteni, văzând gândul regelui,
căutau să-i facă voia.
22. Că îşi pusese în gând regele ca asupra poporului iudeu să dea
hulă, şi ridicând la turnul cel de lingă curte stâlp, a săpat pe el
scrisoare,
23. Ca niciunul din cei care nu aduc jertfă să nu intre în templele
lor şi toţi Iudeii să fie scrişi de-a valma cu poporul de rând şi
să fie trecuţi la un loc cu băştinaşii; iar cei care ar răspunde
împotrivă, cu sila luându-i, să-i omoare.
24. Pe cei înscrişi să-i însemne cu foc, cu semnul lui Dionisie,
încrustându-le pe trup frunză de iederă şi trecându-i astfel în
rândul celor care au dreptul să fie cruţaţi.
25. Însă ca să nu se vadă cum că tuturor este vrăjmaş, a scris
dedesubt: "Că de vor voi unii dintre ei să petreacă între cei care
sunt aleşi spre slujbele jertfelor, aceştia să aibă aceleaşi
drepturi ca şi Alexandrinii".
26. Deci unii din cetate, urând rânduielile bunei credinţe ale
cetăţii, lesne s-au dat pe sine, ca şi cum mare cinste ar dobândi
petrecerea ce vor avea cu regele.
27. Iar cei mai mulţi, cu vitejesc suflet întărindu-se, nu s-au
despărţit de buna credinţă, ci, cu bani răscumpărându-şi viaţa,
fără de frică se nevoiau a scăpa de la înscriere, bună nădejde
având că le va veni apărare.
28. Şi de cei care se depărtau de la ei se scârbeau şi ca pe nişte
vrăjmaşi neamului lor ii judeca şi îi lipsea de petrecerea cea de
obşte şi de ajutor.
CAPITOLUL 3
Ptolomeu Filopator porunceşte pierzarea a toată suflarea din
Iuda.
1. Înţelegând acestea necredinciosul, atât s-a mâniat, încât s-a
înfuriat nu numai pe Iudeii care locuiau în Alexandria, ci şi celor
din ţară se împotrivea cu mai multă străşnicie şi a poruncit ca
degrabă să-i strângă pe toţi la un loc şi cu moarte grea să-i
omoare.
2. Şi acestea gătindu-se, veste rea asupra Iudeilor s-a vestit la
oamenii cei poftitori de rău, cărora li se da prilej a-şi împlini
voia, oprindu-i de la legile lor.
3. Iar Iudeii în tot timpul păstrau dragoste şi credinţă regilor şi
fiindcă ei se temeau de Dumnezeu şi umblau în legea Lui, se osebeau
prin mâncărurile lor şi pentru aceasta erau urâţi de unii, dar
pentru că cinsteau pe Dumnezeu cu faptele cele bune ale lucrurilor
celor drepte, împodobindu-şi petrecerea lor, tuturor oamenilor erau
plăcuţi.
4. Buna vieţuire a neamului iudeu care la toţi era vestită, acei
străini de neam nici într-un chip nu au socotit-o; iar osebirea
închinăciunii şi a mâncărurilor o vesteau, zicând că nici de rege,
nici de puteri nu ascultă oamenii aceştia, ci sunt răi la inimă şi
foarte împotrivitori lucrurilor şi mare defăimare au
aţâţat.
5. Iar Elinii din cetate, nefiind cu nimic nedreptăţiţi de Iudei,
văzând acea gâlceavă neaşteptată şi năvălire fără de veste asupra
oamenilor acestora şi alergături împreună neostenite făcându-se, a
le ajuta nu puteau, că era porunca domnească.
6. Ci se rugau şi cu greu sufereau gândind că se vor schimba
acestea, deoarece un popor atât de numeros nu putea fi lăsat fără
ajutor, întrucât el nu săvârşise nimic rău.
7. Iar unii vecini şi prieteni şi neguţători grăiau pe ascuns unii
cu alţii, făgăduindu-le că le vor fi credincioşi şi cu toţi
dimpreună îi vor apăra şi bucuroşi vor veni să le ajute.
8. Iar Ptolomeu, pentru că îi mergea bine acum, semeţindu-se şi
necăutând la puterea prea mare a lui Dumnezeu, ci gândind că
pururea acelaşi plan va rămâne, a scris asupra lor cartea
aceasta:
9. "Regele Ptolomeu Filopator, povăţuitorului de oştire şi
ostaşilor celor care sunt în Egipt şi în orice loc, bucurie şi
sănătate şi eu sunt sănătos şi treburile noastre merg
bine.
10. Oştirea noastră cea trimisă în Asia, de care ştiţi şi voi, cu
ajutorul zeilor şi cu vitejia noastră, foarte bună izbândă a avut;
drept aceea am socotit ca nu cu sila armelor, ci cu blândeţe şi cu
multă iubire de oameni să câştigăm neamurile care locuiesc în
Cele-Siria şi în Fenicia şi bine să le fac cu bucurie.
11. Şi capiştilor celor de prin cetăţi împărţindu-le venituri
multe, mers-am şi la Ierusalim, suindu-ne să cinstim templul celor
necredincioşi, care niciodată nu încetează de la nebunie.
12. Iar ei cu cuvântul au primit venirea noastră, însă cu fapta au
lucrat vicleneşte, căci vrând noi să intrăm în templul lor şi cu
cuviincioase şi frumoase daruri să-l cinstim, ei semeţindu-se ca şi
mai demult, ne-au oprit a intra; iar noi am rămas de bună socotinţa
noastră.
13. Şi ei n-au simţit puterea noastră cu care noi ne arătăm către
toţi oamenii, călăuziţi fiind de iubirea faţă de oameni, ei gândul
lor cel rău care îl au pentru noi l-au arătat aievea, ca acei care
numai ei singuri se împotrivesc regilor şi binefăcătorilor lor şi
nimic ce este adevărat nu vor să sufere.
14. Şi noi, nepotrivindu-ne nebuniei lor şi întorcându-ne cu
biruinţă în Egipt, am arătat dragoste tuturor neamurilor şi am
făcut ceea ce se cuvenea să facem.
15. Pentru acestea nimănui din cei care sunt de un neam cu ei n-am
ţinut vrăjmăşie şi pentru ajutorul ce ne-au dat şi pentru cele ce
le-am încredinţat lor de la început şi de care ei au avut grijă, ca
să le schimbăm starea lor de până acum, am voit cetăţeniei
Alexandrinilor să-i învrednicim şi părtaşi preoţilor celor de-a
pururea să-i facem.
16. Iar ei, împotrivire luând şi, cu răutatea cea împreună cu ei
născută, lepădând binele şi pururea la rău abătându-se, nu numai că
s-au întors de la cea nepreţuită cetăţenie, ci încă şi de la cei
puţini dintre ei care se află spre noi cu bunăvoinţă se întorc şi
cu cuvântul şi cu tăcerea pururea mărturisesc ura lor, pândind
neîncetat ca noi, din pricina vieţuirii lor ticăloase, să călcăm
rânduielile date.
17. Pentru aceea şi cu semne bine adeverindu-ni-se, că aceştia în
tot chipul au gând rău spre noi, şi mai înainte socotind, ca nu
cumva mai pe urmă, tulburare fără de veste făcându-se, pe aceşti
necredincioşi tainici vânzători şi barbari, să-i avem
vrăjmaşi,
18. Am poruncit, ca îndată ce va sosi la voi scrisoarea aceasta, pe
cei însemnaţi în ea, împreună cu femeile şi cu pruncii, ocărâţi-i
şi-i jefuiţi şi într-aceeaşi zi să-i trimiteţi la noi, de
pretutindeni, cu legături de fier legaţi, ca, precum se cuvine
celor răi, eu moarte nemiloasă şi de ocară să piară.
19. Că după ce se vor pedepsi toţi aceştia, am socotit că de aici
înainte lucrurile noastre se vor temeinici întru bunăstare şi mai
bună rânduială.
20. Iar oricine va ascunde pe vre-un Iudeu, ori bătrân, ori tânăr,
ori prunc la sânul mamei, cu groaznice chinuri se va chinui eu
toată casa.
21. Şi cine va spune pe cel care va ascunde, acela va lua averea
celui care va cădea sub vină şi din argintul domnesc două mii de
drahme şi cu slobozenie se va încununa.
22. Iar tot locul unde se va afla ascuns Iudeu, pustiit şi ars de
foc să se facă, încât ia toată firea cea pieritoare fără de treabă
să se socotească în toată vremea". Aşa a fost scrisă
cartea.
CAPITOLUL 4
Nici o cetate nu era fără de plâns din cauza izgonirii Iudeilor,
pe care nu-i pot înscrie trimişii în patruzeci de zile. Această
împiedicare era din rânduială dumnezeiască.
1. Iar oriunde sosea porunca aceasta păgânii făceau ospăţ
poporului cu strigări şi bucurie şi cu îndrăzneală îşi arătau pizma
cea rea, pe care o aveau demult în inima lor.
2. Însă printre Iudei era neîncetată plângere şi tânguire cu foarte
mare strigare, cu lacrimi şi suspinuri fierbinţi ale inimii,
pretutindeni plângând pieirea cea neaşteptată mai înainte, care
fără de veste s-a hotărât asupra lor.
3. Ce ţinut sau cetate, sau ce aşezare locuită de pretutindeni sau
ce căi nu erau pline de vaietele şi de plânsetele lor?
4. Că aşa de groaznic şi fără de milă de mai marii cetăţilor erau
scoşi afară toţi laolaltă, încât şi unora dintre vrăjmaşii lor, cu
mintea privind cumplitele chinuri, li se făcea milă şi, văzând
neaşteptata schimbare a vieţii, lăcrimau pentru prigoana lor cea
afară din cale de jalnică.
5. Că se aducea mulţime de bătrâni albi de cărunteţe, ale căror
picioare, fiind încovoiate de bătrâneţe şi păşind încet, îi sileau,
fără ruşine, să păşească iute.
6. Şi femeile tinere, de curând măritate, în loc de a se veseli, se
văitau şi cosiţele cele unse cu mir, cu praf presărându-le, erau
aduse neacoperite cu văl; şi în loc de cântări de nuntă, toate
laolaltă începeau a plânge, ca şi cum ar fi smulse ca prăzi de alte
neamuri, şi fiind legate cu sila, poporul le trăgea să le bage în
corabie.
7. Şi bărbaţii acestora cu lanţuri în loc de cununi erau legaţi la
grumaji în vârsta cea ca o floare a tinereţilor; în loc de
desfătare şi de veselie tinerească, zilele celelalte de nuntă în
plângeri le petreceau, văzându-şi lângă picioare groapa
deschisă.
8. Şi-i duceau ca pe nişte fiare, legaţi cu lanţuri de fier: unii
de cumpenele corăbiilor aveau grumajii prinşi în cuie, alţii aveau
picioarele strâns legate cu obezi şi deasupra cu podine astupaţi,
spre a nu vedea lumina şi de toate părţile să le fie ochii în
întuneric, ca să-i ducă pe apă ca pe nişte uneltitori.
9. Pe aceştia, după ce i-au băgat în corabie şi au săvârşit
călătoria precum poruncise regele, a dat ordin să-i aşeze în
tabără, înaintea cetăţii, în locul cel de alergare al cailor, care
era foarte larg împrejur şi bun de a-i putea vedea, pentru ca să-i
batjocorească toţi cei care intrau în cetate şi cei care ieşeau de
călătoreau în ţară, ca nici cu oştirile lui să nu se împreune, nici
în cetate să nu fie primiţi.
10. Iar după ce s-a făcut aceasta, auzind regele că Iudeii cei din
cetate adesea ies pe ascuns îşi plâng ticăloşia cea de ocară a
fraţilor lor, mâniindu-se, a poruncit ca şi acestora să le facă la
fel ca şi celorlalţi şi nici într-un chip să nu scape de
chinuri.
11. Şi a mai poruncit să fie înscrisă pe nume toată seminţia şi să
nu fie puşi la muncile şi la chinurile care au fost arătate pe
scurt mai înainte, ci să fie pedepsiţi cu chinurile din sentinţa
regelui; apoi într-o singură zi să fie omorâţi.
12. Făcutu-s-a dar înscrierea acestora cu amară silinţă şi cu
semeţească nevoinţă, de la răsăritul soarelui până la apus, lucru
care nu s-a sfârşit deplin până după patruzeci de zile.
13. Iar regele tare şi neîncetat s-a umplut de bucurie şi a făcut
ospeţe la toţi idolii şi cu mintea rătăcită, depărtată de la
adevăr, şi cu spurcată gură lăuda pe idolii cei mulţi, care nici nu
pot să grăiască, nici nu pot să vină în ajutor; iar asupra prea
marelui Dumnezeu, lucruri necuvioase grăia.
14. Iar după ce a trecut vremea cea mai înainte zisă, au adus
scriitorii răspuns regelui că nu mai pot face înscrierea Iudeilor
mai departe din cauza nenumăratei lor mulţimi; că cei mai mulţi
erau adunaţi prin ţară, alţii adunaţi prin case, iar alţii
într-alte locuri, încât cu neputinţă era la toţi cârmuitorii care
erau peste Egipt să isprăvească lucrul.
15. Deci a crezut regele că este adevărat aceasta, dar îi înfricoşa
pe aceia, spunând că ei ar fi luat daruri şi ar fi făcut vicleşug
ca să scape; iar ei ziceau şi arătau cum că şi hârtia şi condeiele
cele de scris s-au sfârşit.
16. Iar aceasta a fost lucrarea purtării de grijă a lui Dumnezeu,
cea nebiruită a Celui Care din cer ajuta iudeilor.
CAPITOLUL 5
Regele poruncind lui Ermon să înarmeze elefanţi în ziua
următoare, ca să omoare pe Iudei, a trimis Dumnezeu somn, şi a
trecut ceasul, şi prin rugăciune i-a izbăvit de
moarte.
l. Atunci regele, chemând pe Ermon, care purta grijă de elefanţi
şi umplându-se de grea iuţime şi de mânie şi neînduplecându-se în
nici un chip,
2. A poruncit ca, spre ziua cea următoare, cu tămâie de ajuns şi cu
vin mult neamestecat să adape pe toţi elefanţii - care erau de toţi
cinci sute - şi după ce se vor sălbătici de acea băutură multă,
să-i slobozească asupra Iudeilor ca să-i omoare.
3. Şi după ce a poruncit el acestea, s-a întors la ospăţ, adunând
pe cei mai mari dintre prieteni şi din oştire, care erau cei mai
înverşunaţi împotriva Iudeilor.
4. Iar Ermon, cel mai mare peste elefanţi, a îndeplinit după
cuviinţă cele ce i s-au poruncit.
5. Şi slujitorii cei rânduiţi la aceasta, decuseară ieşind, au
legat mâinile nenorociţilor Iudei şi alte meşteşuguri au făcut
toată noaptea împrejurul lor, socotind că va pieri deodată cu totul
neamul acela.
6. Iar Iudeii, care se vedeau lipsiţi de tot acoperământul între
păgâni din cauza greutăţii legăturilor, care de toate părţile îi
cuprinsese,
7. Către Domnul cel Atotţiitor, Cel Care stăpâneşte toată puterea,
către Dumnezeu şi Părintele cel milostiv al lor, toţi cu lacrimi
neîncetate au strigat, rugându-se,
8. Ca să zădărnicească planul cel nelegiuit şi cu mărire arătată
să-i izbăvească de moartea care era gata la picioarele
lor.
9. Şi rugăciunea acestora neîncetat se suia la cer.
10. Iar Ermon, după ce pe cumpliţii elefanţi, adăpându-i, i-a
umplut de vin mult şi i-a săturat de tămâie, a venit de dimineaţă a
doua zi la curte, ca să spună regelui acestea.
11. Însă Cel care dăruieşte tuturor cărora voieşte acest lucru bun,
făcut de la început şi pentru noapte şi pentru zi, adică somnul, a
trimis regelui un somn prelungit,
12. Încât prin purtarea de grijă a Domnului, fiind cuprins cu prea
dulce şi adânc somn, tot planul lui cel nelegiuit a fost răsturnat
în întregime şi pentru hotărârea lui cea neschimbată a fost
groaznic înşelat.
13. Iar Iudeii scăpând de ceasul care mai înainte era însemnat, pe
Dumnezeu cel Sfânt al lor L-au lăudat şi iarăşi s-au rugat Celui
care S-a împăcat cu ei, ca să arate tăria mâinii Sale celei
puternice asupra neamurilor trufaşe.
14. Şi fiind ceasul aproape zece şi jumătate, crainicul regesc,
văzând că cei chemaţi la masă s-au strâns, s-a dus la rege ca să-l
trezească.
15. Şi abia deşteptându-l, i-a spus că vremea ospăţului aproape a
trecut şi i-a mai dat de ştire şi despre ceea ce se
făcuse.
16. Şi acestea ascultându-le regele, s-a întors la ospăţ şi a
poruncit celor ce veniseră la ospăţ să şadă în preajma
lui.
17. Şi după ce s-a făcut aceasta, i-a îndemnat să fie voioşi şi să
se desfăteze, că aceasta este partea cea mai de cinste a
ospăţului.
18. Iar înmulţind vorba, regele a chemat pe Ermon şi cu amară
înfricoşare l-a întrebat pentru ce pricină au fost lăsaţi Iudeii să
fie vii astăzi?
19. Iar el a spus că în noaptea trecută a împlinit ce i s-a
poruncit. Şi au mărturisit şi prietenii lui.
20. Iar regele, având cruzime mai grea decât Falaris, a zis: Pentru
somnul de astăzi, să-i lăsăm; iar tu, fără întârziere, pe mâine să
pregăteşti la fel elefanţii spre pieirea necuvioşilor
Iudei.
21. Acestea zicând regele, toţi cei ce erau aici au încuviinţat cu
linguşire şi veseli s-au dus fiecare în casa sa,
22. Unde în acea noapte nu atâta au dormit, cât s-au chibzuit să
facă tot felul de batjocură împotriva celor care păreau uitaţi de
Dumnezeu.
23. Şi când cânta cocoşul de dimineaţă, Ermon, înarmând elefanţii,
i-a adus la curtea cea mare unde se făceau jertfe;
24. Mulţimea din cetate s-a adunat să vadă acea privelişte
ticăloasă, aşteptând cu nerăbdare dimineaţa,
25. Iar Iudeii, neîncetat trăgându-şi sufletul, cu rugăciune, cu
multe lacrimi şi cu cântări jalnice, cu mâinile întinse la cer, se
rugau prea marelui Dumnezeu, ca iarăşi degrabă să le
ajute.
26. Şi când încă razele soarelui nu se revărsaseră - regele primind
prietenia venit Ermon şi l-a chemat să iasă, spunându-i că ceea ce
a poftit este gata.
27. Iar el auzind şi îngrozindu-se de acea neobişnuită îmbulzeală
de popor, fiind cuprins de o desăvârşită uitare, a întrebat pentru
ce a făcut el aceasta cu atâta sârguinţă.
28. Iar aceasta era lucrarea lui Dumnezeu atotstăpânitorul, care a
făcut ca mintea lui să-şi uite de cele ce mai înainte a gândit să
facă.
29. Ermon şi prietenii toţi i-au spus: elefanţii şi oastea, o,
rege, sunt gata din porunca ta.
30. Iar el umplându-se de grea mânie pentru aceste cuvinte - pentru
că cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu i se risipise tot gândul cel
despre acestea - şi căutând groaznic către eu, a zis:
31. "De ar fi părinţii tăi aici sau fii fiilor, aceştia ar fi gata
de mâncare fiarelor sălbatice, încât s-ar sătura din trupurile lor
în locul nevinovaţilor Iudei, care, mie şi părinţilor mei, întreagă
şi nemutată credinţă au arătat.
32. Şi de ce nu m-aş gândi la dragostea de a fi crescut împreună şi
la slujba ta, îţi ridicam viaţa pentru acestea".
33. Atunci Ermon de năpraznă s-a umplut de covârşitoare frică, şi
cu vederea şi cu faţa s-a speriat.
34. Iar prietenii s-au furişat trist unul câte unul şi pe cei
adunaţi i-a slobozit pe fiecare la lucrul său.
35. Iar Iudeii, auzind de purtarea regelui, au lăudat pe luminatul
Dumnezeu, Domnul şi împăratul împăraţilor, ca unii care au dobândit
de la el acest ajutor.
36. După aceea, iarăşi făcând regele ospăţ şi îndemnând pe oaspeţi
să fie cu voie bună,
37. A chemat pe Ermon şi cu înfricoşare i-a zis: "De câte ori
trebuie să-ţi poruncesc un lucru, netrebnicule?
38. Şi acum înarmează elefanţii pe mâine să piardă pe
iudei".
39. Iar rudeniile care şedeau împreună cu el, mirându-se de acest
nestătător gând, au zis acestea:
40. "Doamne! Până când ca pe nişte dobitoace necuvântătoare ne vei
ispiti, acum a treia oară poruncind să-i piardă şi apoi când va să
facă, schimbându-ţi gândul, iarăşi strici cele ce ai
poruncit?
41. De aceea cetatea aceasta se tulbură aşteptând, că de multe ori
s-au adunat şi acum este primejdie să nu se lase târâtă spre
tulburări".
42. Pentru aceea, regele, tocmai ca Falaris, s-a umplut de
nesocotinţă şi de schimbările sufletului, care s-au făcut în el din
pricina Iudeilor, nebăgând nici o seamă, cu jurământ spurcat s-a
jurat cum că el, fără de nici o zăbavă, îi va trimite la iad pe
aceştia, aruncându-i la genunchii şi la picioarele
fiarelor.
43. După aceea porni-va război împotriva Iudeii, ca să o facă tot
una cu pământul, cu foc şi cu sabie degrab să o bată şi templul lor
cel necălcat de el, cu foc să-l ardă curând, şi pentru cei ce aduc
acolo jertfe, pustietate să devină pentru toată vremea.
44. Atunci, bucuroşi ducându-se prietenii şi rudeniile, cu credinţă
rânduiau oştirile gata de pază în locurile cele mai potrivite ale
cetăţii.
45. Iar cel mai mare peste elefanţi a adus fiarele la patimă nebună
- ca să zicem aşa - cu băuturi foarte mirositoare şi cu vin
netămâiat, groaznic pregătindu-le.
46. Drept aceea, către luminarea de ziuă, când era cetatea plină de
nenumărată mulţime care se îndrepta spre locul de alergare al
cailor, el a intrat în palat ca să poftească pe rege la priveliştea
care fusese pregătită.
47. Şi el umplându-şi mintea sa cea păgână de mânie grea, cu toată
greutatea împreună cu fiarele s-a pornit, dorind să vadă cu inimă
tare şi cu ochii săi jalnica şi ticăloasa pieire a celor mai
înainte însemnaţi.
48. Iar când au văzut Iudeii pe la poartă praful elefanţilor care
ieşeau şi al oştirii celei înarmate, care venea pe urmă, şi al
picioarelor mulţimii şi au auzit larma cea cu groaznic
sunet,
49. Socotind că aceea este clipa cea mai de pe urmă a vieţii şi
sfârşitul chinuitei aşteptări, spre jale şi plângere întorcându-se,
se sărutau unul pe altul şi, îmbrăţişându-se, cădeau pe grumajii
rudelor, părinţii peste fii şi maicile peste fiice, şi unele având
la sâni pruncii de curând născuţi, îi aplecau să sugă laptele cel
de pe urmă.
50. Şi aducându-şi aminte şi de ajutorinţele cele de mai înainte,
care li s-au făcut din cer, toţi odată căzând cu faţa la pământ şi
pe prunci luându-i de la sâni,
51. Au strigat cu glas foarte mare, rugându-se Celui Atotputernic,
ca, cu arătarea să se milostivească spre ei, cei ce sunt acum la
porţile pieirii.
CAPITOLUL 6
Rugăciunea preotului Eleazar. Arătarea îngerilor apărători.
Întoarcerea fiarelor asupra ostaşilor. Schimbarea inimii regelui
spre bine şi izbăvirea Iudeilor.
1. Iar un oarecare Eleazar, om de treabă, unul din preoţii
ţării, în vârsta bătrâneţilor fiind şi cu toată fapta vieţii celei
bune împodobit, potolind pe bătrânii cei dimprejurul său, chemând
pe Dumnezeu cel sfânt, acesta s-a rugat:
2. "Împărate mare, ţiitorule prea înalte, atotputernice Dumnezeule!
Cel ce toată zidirea o cârmuieşti, caută cu milostivire,
3. Caută spre sămânţa lui Avraam, spre fiii lui Iacov celui
sfinţit, poporul moştenirii Tale celei sfinte, cel ce este acum
străin în pământ străin şi care fără vină piere, Părinte!
4. Tu pe Faraon, regele Egiptului acestuia, cel ce avea multe, şi
cel ce s-a înălţat cu semeţie nelegiuită şi cu limbă lăudăroasă,
împreună cu oştirea lui cea trufaşă, în mare, înecaţi i-ai pierdut,
cu lumina milii luminând pe neamul lui Israel.
5. Tu pe Sanherib, cel ce cu nenumărate puteri s-a semeţit, regele
cel crud al Asirienilor, cel ce cu sabia supunea tot pământul şi se
ridica asupra sfintei Tale cetăţi, cu mândrie şi cu îndrăzneală
blasfemii grăind, Doamne, l-ai înfrânt, luminat arătând neamurilor
tăria ta cea multă;
6. Tu pe cei trei tineri în Babilon care de bună voie şi-au dat
focului viaţa lor, ca să nu se închine celor deşarte, răcorind
cuptorul cel aprins, i-ai izbăvit, păzindu-le şi părul nevătămat,
trimiţând para focului asupra tuturor vrăjmaşilor;
7. Tu pe Daniel, cel de învinuirile cele pline de pizmă, aruncat în
groapă spre mâncare leilor, nevătămat l-ai scos la
lumină.
8. Şi pe Iona cel hrănit întru adâncuri, chinuit fără de cruţare în
pântecele chitului, nevătămat la toţi ai lui l-ai arătat, o,
Părinte!
9. Şi acum nu zăbovi mult milostive, scăparea tuturor, degrabă Te
arată celor din neamul lui Israel, care asuprit este de neamurile
cele urâte şi fără de lege.
10. Iar dacă, prin robirea în ţară străină, ne-am întinat viaţa cu
fărădelegi, scapă-ne din mâna vrăjmaşilor noştri şi apoi pierde-ne,
Doamne, cum vei vrea.
11. Ca să nu se laude cei ce cugetă cele deşarte, din pricina
pieirii celor iubiţi ai Tăi, zicând: Nici Dumnezeul lor nu i-a
izbăvit.
12. Iar Tu, cel veşnic, cel ce ai toată tăria şi toată puterea,
caută acum şi ne miluieşte pe noi, cei ce cu silnicia nedreaptă a
celor fără de lege, ca nişte tâlhari, suntem omorâţi.
13. Înfricoşează neamurile cu puterea Ta cea nebiruită astăzi, Cel
ce poţi izbăvi pe neamul lui Iacov.
14. Ţie se roagă toată mulţimea pruncilor şi părinţii acestora cu
lacrimi.
15. Vădit să fie tuturor neamurilor că eşti cu noi, Doamne, şi nu
Ţi-ai întors faţa de la noi, ci, precum ai zis, că nici în pământul
vrăjmaşilor pe ai Tăi nu i-ai trecut cu vederea, aşa săvârşeşte,
Doamne".
16. Iar Eleazar, sfârşind rugăciunea, regele, cu fiarele şi cu tot
alaiul ostăşesc, a venit la locul de alergare al cailor,
17. Şi văzând Iudeii, au strigat tare la cer, încât şi văile cele
de aproape împreună răsunând, mare plângere au făcut în toată
tabăra.
18. Atunci marele, slăvitul, atotţiitorul şi adevăratul Dumnezeu,
arătând sfânta Sa faţă, a deschis porţile cele cereşti , din care
doi slăviţi îngeri înfricoşaţi la chip s-au pogorât văzuţi de toţi,
afară de Iudei.
19. Şi s-au aşezat în faţa oştirii vrăjmaşilor, şi puterea
vrăjmaşilor au umplut-o de zbucium şi de frică, şi cu obezi au
legat-o din care nu s-au putut mişca,
20. Şi sub frică a fost şi trupul regelui, îndrăznirea lui cea cu
grea mânie uitând-o.
21. Şi s-au întors fiarele asupra puterii celei înarmate, care
venea dinapoi, şi-i călcau e aceia şi-i pierdeau.
22. Şi s-a întors mânia regelui spre jale şi spre lacrimi, din
pricina celor ce uneltise mai înainte,
23. Că auzind strigarea şi văzându-i pe toţi cu faţa la pământ spre
pieire, lăcrimând el, cu mânie pe prieteni îi mustra,
zicând:
24. "Alături cu mine domniţi şi pe tirani i-aţi covârşit cu tirania
şi pe mine însumi, cel care sunt al vostru binefăcător, vă ispitiţi
să mă lipsiţi de domnie şi de suflet, în ascuns uneltind cele ce nu
folosesc domniei.
25. Cine a strâns aici pe cei care cu credinţă ne-au ţinut tăriile
ţării, depărtându-i de la casele lor pe fiecare fără de
socoteală?
26. Cine a chinuit aşa fără de cuviinţă pe cei care sunt din
început cu bun cuget către noi, înaintea tuturor neamurilor, şi de
multe ori foarte rele primejdii au primit mai mult decât toţi
oamenii?
27. Dezlegaţi! Dezlegaţi aceste nedrepte legături şi cu pace îi
sloboziţi la casele lor, rugându-vă să se ierte cele mai înainte
făcute.
28. Sloboziţi pe fiii Atotţiitorului, cerescului Dumnezeu cel viu,
căci ei din vremea strămoşilor noştri şi până astăzi fac să
propăşească pe deplin şi neîncetat treburile noastre".
29. Deci el acestea a zis; iar ei, îndată ce au fost dezlegaţi, pe
Sfântul Dumnezeu, Izbăvitorul lor, L-au binecuvântat, căci au
scăpat de la moarte.
30. După aceea, regele mergând în cetate şi chemând pe cel care era
peste venituri, a poruncit ca vinuri şi celelalte, care sunt
trebuincioase la ospăţ, să le dea pe şapte zile Iudeilor, judecând
ca în locul în care li s-a părut că vor pieri, în acela să
prăznuiască cu toată veselia zilele de izbăvire.
31. Atunci cei care mai înainte erau asupriţi şi aproape de
locuinţa morţilor, în care erau ca şi intraţi prin moartea cea
amară şi plină de jale, desfătare de izbăvire făcând în locul cel
gătit de pieire şi de îngropăciunea lor, cu tihnă l-au împărţit
plini de bucurie.
32. Şi părăsind glasul plângerii cel cu totul înlăcrimat, au luat
cântare părintească, lăudând pe Izbăvitorul şi Făcătorul de minuni
Dumnezeu şi toată plângerea şi vaietul lepădând, danţuri de veselie
au prins să joace, în semn de pace şi de bucurie.
33. De asemenea şi regele, pentru acestea făcând ospăţ mare,
neîncetat mărturisire înălţa la cer cu mare cuviinţă pentru
izbăvirea cea minunată, ce s-a făcut.
34. Iar cei care mai înainte cu bucurie îi rânduiau la pieire şi îi
puneau să fie mâncare păsărilor, au suspinat, cu ruşine
îmbrăcându-se şi îndrăznirea cea înfocată fiind stinsă fără de
cinste.
35. Iar Iudeii, precum mai înainte am zis, întru veselie şi
desfătare cu mărturisiri bune şi cu cântări petreceau.
36. Apoi în privinţa aceasta au luat hotărâre de obşte, pentru
toată vremea robirii lor petrecută între păgâni şi au rânduit ca
neam de neam să se ţină aceste zile de veselie, care mai înainte
s-au zis, nu pentru băutură şi pentru lăcomie, ci pentru izbăvirea
cea făcută lor prin Dumnezeu.
37. Şi s-au rugat de rege, cerându-i să le dea voie să se întoarcă
în ţara lor.
38. Iar înscrierea lor s-a făcut din douăzeci şi cinci ale lui
Pahon până în patru ale lui Epifi, în patruzeci de zile şi din
cinci ale lui Epifi până la şapte, în trei zile, urma să-i
piardă,
39. Întru care cu mare mărire arătând mila Sa, Stăpânul tuturor,
fără vătămare i-a izbăvit deodată.
40. Şi se ospătau, toate de la rege dându-li-se, până la a
paisprezecea zi, în care au făcut şi rugăciunea pentru slobozenia
lor.
41. Şi lăudându-i regele către mai marii cetăţilor, a scris această
carte plină de mărinimie, ce urmează mai jos:
CAPITOLUL 7
Cartea regelui Ptolomeu către supuşii săi, cu privire la
întoarcerea Iudeilor.
1. "Regele Ptolomeu Filopator, celor mai mari din Egipt şi
tuturor celor rânduiţi peste treburile domneşti, bucurie şi
sănătate.
2. Sănătoşi suntem şi noi şi fiii noştri, îndreptându-ne marele
Dumnezeu lucrurile după cum voim.
3. Unii dintre prieteni, cu rău nărav adeseori îndemnându-se, ne-au
făcut ca să adunăm pe toţi Iudeii de sub stăpânirea noastră la un
loc, să-i muncim ca pe nişte vicleni cu mari chinuri,
4. Zicând că, din cauza urii, pe care o au aceştia către, toate
neamurile, niciodată lucrurile noastre nu vor fi bine aşezate până
ce se va face aceasta.
5. Pe aceştia legaţi aducându-i, cu batjocuri, ca pe nişte robi şi
mai vârtos ca pe nişte vicleni, fără de nici o cercetare şi
iscodire s-au apucat a-i ucide, mai cu sălbatică cruzime fiind
cuprinşi decât în datinile Sciţilor.
6. Iar noi, pentru aceasta, aspru certându-i pe aceştia, după
blândeţea pe care o avem către toţi oamenii, cu greu le-am cruţat
viaţa, cunoscând că Dumnezeul cel ceresc apără şi scuteşte pe
Iudei, ca un tată care pururea ajută pe fii;
7. Socotind şi prietenia, pe care au adeverit către noi şi către
părinţii noştri, cugetând bine după dreptate i-am slobozit pentru
orice vină ar fi,
8. Şi am poruncit fiecăruia, toţi la casele lor să se întoarcă în
tot locul, şi nimeni întru nimic să nu-i vatăme, nici să-i ocărască
pentru cele ce fără de socoteală s-au făcut.
9. Că să ştiţi că asupra acestora, de vom meşteşugi cu vreun rău
vicleşug sau îi vom mâhni cu totul, nu pe om, ci pe Dumnezeul cel
Preaînalt, Care stăpâneşte toată puterea, Împotrivitor nouă spre
izbândirea lucrurilor, totdeauna neapărat întru toate Îl vom avea.
Fiţi sănătoşi".
10. Şi luând Iudeii de la rege cartea aceasta, nu s-au nevoit
îndată a pleca, ci l-au rugat pentru cei din neamul Iudeilor, care
de bună voie au făcut rău înaintea lui Dumnezeu cel Sfânt şi legea
lui Dumnezeu au călcat-o, să li se facă prin ei mustrarea care li
se cuvine,
11. Zicând că cei care pentru pântece au călcat poruncile cele
dumnezeieşti niciodată nu vor cugeta bine, nici poruncilor regelui
nu vor fi credincioşi.
12. Şi spunând ei adevărul, regele a primit şi, lăudându-i, le-a
dat voie slobodă la toate, ca pe cei care au călcat legea lui
Dumnezeu să-i piardă în tot locul cel de sub stăpânirea sa, cu
îndrăzneală, fără de nici o împuternicire sau cercetare
domnească.
13. Atunci, făcându-şi urări de plecare unii altora, precum se
cădea, preoţii şi toată mulţimea lor glăsuind aliluia, cu bucurie
s-au despărţit.
14. Şi aşa pe cei care le cădea în mână din cei pângăriţi, care
erau de un neam cu ei, pe drum îi certa şi cu arătări din lege îi
omora.
15. Şi în acea zi au omorât mai mult decât trei sute de bărbaţi şi
s-au bucurat şi s-au veselit omorând pe cei fără de lege.
16. Iar cei ce s-au lipit de Dumnezeu până la moarte, desăvârşit
dobândirea izbăvirii luând, au plecat din cetate, încununaţi cu
toate felurile de flori cu bun miros, cu veselie şi cu strigăte de
laude şi cu cântări de toate viersurile, mulţumind Dumnezeului
celui Sfânt al părinţilor, Izbăvitorul lui Israel.
17. Şi sosind în Ptolemaida, care pentru firea locului se numeşte
Rodoforon (adică aducătoare de trandafir), unde-i aştepta tabăra,
după sfatul lor cel de obşte,
18. Şapte zile au făcut acolo ospăţ de izbăvire, dându-le regele cu
bună inimă toate cele trebuincioase la călătorie fiecăruia până la
casa lui.
19. Şi sosind în pace cu cuvioase mărturisiri, asemenea şi acolo au
rânduit a ţine aceste zile de veselie,
20. Şi ei le-au sfinţit şi printr-o inscripţie săpată pe o columnă,
apoi au înălţat pe locul ospăţului o casă de rugăciune şi s-au
întors acasă sănătoşi, liberi şi foarte veseli, scăpaţi din
primejdii, cu porunca regelui, pe uscat, pe mare şi pe
fluviu.
21. Şi mai multă putere decât mai înainte având între vrăjmaşi, cu
mărire şi cu frică şi de nimeni întru nimic n-au fost tulburaţi în
averile lor,
22. Şi toate ale sale fiecare după scrisoare le-au luat, încât cei
care aveau câte ceva de ale lor, cu mare frică li le da, slavă
desăvârşită aducând lui Dumnezeu cel prea mare, pentru izbăvirea
lor.
23. Bine este cuvântat Dumnezeu, izbăvitorul lui Israel, în vremuri
veşnice. Amin.
|