CAPITOLUL 1
Înţelepciunea adevărată; îndemn spre dreptate, fără care nu este
înţelepciune.
1. Iubiţi dreptatea, judecători ai pământului; cugetaţi drept
despre Domnul şi căutaţi-L cu inimă smerită,
2. Căci El Se lasă găsit celor care nu-L ispitesc şi Se arată celor
care au credinţă în El.
3. Într-adevăr, cugetele viclene depărtează de Dumnezeu, şi puterea
Lui, când Îl ispiteşti, mustră pe cei fără de minte.
4. Înţelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean şi nu sălăşluieşte
în trupul supus păcatului.
5. Duhul cel Sfânt, povăţuitorul oamenilor, fuge de vicleşug, Se
depărtează de minţile fără de pricepere şi Se dă în lături când se
apropie fărădelegea;
6. Înţelepciunea este duh iubitor de oameni şi nu lasă nepedepsit
pe cel care huleşte prin vorbele sale, căci Dumnezeu este martor
gândurilor celor mai ascunse şi pătrunde fără greş inimile şi aude
toate cuvintele.
7. Duhul lui Dumnezeu umple lumea, El cuprinde toate şi ştie orice
şoaptă.
8. Pentru aceea, cel care grăieşte lucruri nedrepte nu poate să se
ascundă şi dreptatea răzbunătoare nu-l uită.
9. Căci chibzuinţele nelegiuitului vor fi cercetate şi zvonul
vorbelor sale va ajunge până la Domnul spre pedeapsa strâmbătăţilor
sale.
10. O ureche geloasă aude totul şi sunetul şoaptelor nu-i
scapă.
11. Păziţi-vă deci de vorbele cârtitoare şi deşarte şi feriţi limba
voastră de clevetire, fiindcă vorba cea mai tainică nu va trece
fără pedeapsă şi gura mincinoasă aduce sufletului moarte.
12. Nu vă grăbiţi moartea prin rătăcirile vieţii voastre şi nu vă
atrageţi pieirea prin fapta mâinilor voastre.
13. Căci Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea
celor vii.
14. El a zidit toate lucrurile spre viaţă şi făpturile lumii sunt
izbăvitoare; întru ele nu este sămânţă de pieire şi moartea n-are
putere asupra pământului.
15. Dreptatea este nemuritoare, iar nedreptatea aduce
moarte.
16. Dar cei necredincioşi îşi atrag moartea cu mâinile şi cu
glasul, se uită la ea ca la o prietenă, sunt pătimaşi după ea şi au
făcut legătură cu ea şi cu adevărat vrednici sunt să fie ai
ei.
CAPITOLUL 2
Petrecerea necredincioşilor care nu au nădejde în viaţa veşnică.
Prigonirea celui drept şi urmările răului.
1. Cei care cugetă nedrept şi-au zis în sine: "Viaţa noastră
este scurtă şi tristă şi omul nu poate scăpa de moarte, nici nu
cunoaşte cine l-ar izbăvi de şeol.
2. Din întâmplare am ajuns să fim cum suntem şi după viaţa aceasta
vom fi ca şi cum n-am fi fost niciodată; căci fum este suflarea din
nările noastre şi cugetarea o scânteie care se aprinde din mişcarea
inimii noastre.
3. Când se va stinge, trupul nostru se va face cenuşă şi duhul se
va risipi ca aerul cel uşor.
4. Numele nostru se va uita cu vremea şi nimeni nu-şi va aduce
aminte de lucrurile noastre şi viaţa noastră va trece ca urma
norului şi se va risipi ca negura, pe care o alungă razele soarelui
şi căldura lui o îngreuiază.
5. Ca umbra de trecătoare este viaţa noastră şi sfârşitul ei este
fără înapoiere, că s-a pecetluit şi nimeni nu mai vine
înapoi.
6. Veniţi deci şi să ne desfătăm cu bunătăţile cele de acum şi de
făpturi să ne folosim cu toată căldura tinereţii.
7. Să avem din belşug vinuri scumpe şi miresme şi să nu lăsăm să
treacă florile de primăvară.
8. Să ne încununăm cu flori de trandafir, până nu se
veştejesc.
9. Nimeni dintre noi să nu lipsească de la petrecerile noastre, să
lăsăm pretutindeni semnele veseliei noastre, căci aceasta este
partea şi menirea noastră.
10. Să asuprim pe cel sărac şi drept, să nu ne fie milă de văduvă,
şi de cărunteţile bătrânului încărcat de ani să nu ne
ruşinăm.
11. Puterea noastră să fie legea dreptăţii noastre, că ce este slab
nu este de nici un folos.
12. Să vânăm pe cel drept, fiindcă ne stinghereşte şi se
împotriveşte isprăvilor noastre şi ne scoate vină că stricăm legea
şi ne învinovăţeşte că nu umblăm cum am fost învăţaţi din
copilărie.
13. El se face pe sine că are cunoştinţă despre Dumnezeu şi se
numeşte: fiul Domnului.
14. El este pentru noi ca o osândă a gândurilor noastre şi ne este
greu chiar când ne uităm la el.
15. Căci viaţa lui nu seamănă cu viaţa celorlalţi şi cărările lui
sunt schimbate.
16. Înaintea lui suntem socotiţi ca necuraţi şi de căile noastre se
fereşte ca de o spurcăciune; el fericeşte sfârşitul celor drepţi şi
se laudă că are pe Dumnezeu drept tată.
17. Deci să vedem dacă cuvintele lui sunt adevărate şi să cercetăm
ce i se va întâmpla ieşind din această viaţă.
18. Căci dacă dreptul este fiul lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu îl va
apăra şi-l va scoate din mâna potrivnicilor săi.
19. Să-l încercăm cu ocări şi cu chinuri, ca să vedem cât este de
răbdător şi să încercăm suferinţa lui.
20. Să-l dăm unei morţi de ocară căci, după vorba lui, Dumnezeu va
avea grijă de el".
21. Acestea sunt gândurile lor, dar ei se amăgesc, viclenia lor i-a
orbit.
22. Ei nu cunosc tainicele puneri la cale ale lui Dumnezeu, ei n-au
nădejde în răsplata sfinţeniei şi nu cred că sufletele curate vor
avea. cununa lor.
23. Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a făcut după
chipul fiinţei Sale.
24. Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume şi cei ce
sunt de partea lui vor ajunge s-o cunoască.
CAPITOLUL 3
Fericirea drepţilor şi pedepsirea păcătoşilor.
1. Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se
va atinge de ele.
2. În ochii celor fără de minte, drepţii sunt morţi cu desăvârşire
şi ieşirea lor din lume li se pare mare nenorocire.
3. Şi plecarea lor dintre noi, un prăpăd, dar ei sunt în
pace.
4. Chiar dacă, în faţa oamenilor, ei au îndurat suferinţe, nădejdea
lor este plină de nemurire.
5. Şi fiind pedepsiţi cu puţin, mare răsplată vor primi, căci
Dumnezeu i-a pus la încercare şi i-a găsit vrednici de
El.
6. Ca pe aur în topitoare, aşa i-a lămurit, şi ca pe o jertfă de
ardere întreagă i-a primit.
7. Străluci-vor în ziua răsplătirii şi ca nişte scântei care se
lasă pe mirişte, aşa vor fi.
8. Judeca-vor neamurile şi stăpâni vor fi peste popoare şi Domnul
va împărăţi întru ei, în veci.
9. Ei vor înţelege adevărul, ca unii care şi-au pus încrederea în
Domnul; cei credincioşi vor petrece cu El în iubire, căci harul şi
îndurarea sunt partea aleşilor Lui.
10. Cei nelegiuiţi vor fi pedepsiţi după cugetul lor cel viclean,
pentru că nu le-a păsat de cel drept, iar de Dumnezeu s-au
depărtat.
11. Defăimătorii înţelepciunii şi ai învăţăturii sunt ticăloşi, şi
nădejdea lor este deşartă şi ostenelile lor fără de folos şi
lucrurile lor netrebnice.
12. Femeile lor sunt fără de minte şi copiii lor sunt stricaţi şi
spiţa lor este blestemată.
13. Drept aceea, fericită este cea stearpă care nu s-a pângărit şi
care n-a cunoscut pat cu păcat; ea va avea roadă la cercetarea
sufletelor.
14. Tot aşa famenul ale cărui mâini n-au săvârşit fărădelegea şi
împotriva Domnului n-a gândit cele rele; el va primi aleasă plată
pentru credinţa lui şi în templul Domnului locul cel mai de
dorit.
15. Căci roada bunelor osteneli este slăvită şi rădăcina
înţelepciunii n-are pieire.
16. Fiii desfrânaţilor nu vor avea desăvârşire şi sămânţa ieşită
din patul nelegiuit se va stinge.
17. Că de vor şi avea viaţă lungă, nu vor fi de nici o treabă şi
bătrâneţile lor, la urmă de tot, vor fi fără cinste.
18. Iar de vor muri de timpuriu, vor fi fără nădejde şi fără
mângâiere vor fi în ziua judecăţii,
19. Căci neamul celui nedrept are sfârşit groaznic.
CAPITOLUL 4
Ce trebuie crezut despre moartea cea timpurie a drepţilor şi
despre soarta păcătoşilor.
1. Mai bine este să nu ai copii, dar să ai bunătate, căci
pomenirea bunătăţii este nemuritoare; şi Dumnezeu o ştie şi oamenii
o cunosc.
2. Când este de faţă, o urmezi şi când s-a dus, îţi pare rău după
ea. Bunătatea poartă veşnică cunună, veşnic biruitoare, ieşind fără
pată din lupte câştigate.
3. Mulţimea pruncilor la cei nelegiuiţi nu este de nici un folos;
din mlădiţele lor spurcate nu se va înfige rădăcină în adânc şi nu
vor avea temei nezdruncinat.
4. Chiar dacă se vor îmbrăca vremelnic întru ramuri, fiind fără
temeinicie, se vor zgudui de vânt şi se vor dezrădăcina de puterea
vijeliei.
5. Ramurile lor vor fi frânte mai înainte de vârsta deplină, rodul
lor va fi netrebnic, crud la mâncare şi de nimic bun,
6. Fiindcă pruncii născuţi din somnul necurat sunt martori ai
nelegiuirii părinţilor, când stai să-i cercetezi.
7. Cel drept, chiar când apucă să moară mai devreme, dă de
odihnă.
8. Bătrâneţile cinstite nu sunt cele aduse de o viaţă lungă, nici
nu le măsori după numărul anilor.
9. Înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta
bătrâneţilor înseamnă o viaţă neîntinată.
10. Plăcut fiind lui Dumnezeu, Domnul l-a iubit şi, fiindcă trăia
între păcătoşi, l-a mutat de pe pământ.
11. A fost răpit, ca răutatea să nu-i schimbe mintea sa,
înşelăciunea să nu-i amăgească sufletul.
12. Căci vraja viciului întunecă cele bune şi ameţeala poftei
schimbă gândul cel fără de răutate.
13. Ajungând curând la desăvârşire, dreptul a apucat ani
îndelungaţi.
14. Sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu, pentru aceasta Domnul S-a
grăbit să-l scoată din mijlocul răutăţii.
15. Neamurile văd, dar nu pricep nimic şi nu-şi bat capul cu aşa
ceva, că adică harul lui Dumnezeu şi mila Lui sunt cu aleşii Săi şi
că poartă grijă de sfinţii Săi.
16. Dreptul care moare osândeşte pe nelegiuiţii care trăiesc, iar
tinereţea ajunsă la grabnică desăvârşire osândeşte lungile
bătrâneţi ale celui nedrept.
17. Vor vedea sfârşitul înţeleptului, dar nu vor înţelege ce sfat a
avut Dumnezeu cu el şi pentru ce l-a pus bine pentru
Sine.
18. Vor vedea şi-şi vor bate joc, dar Domnul îi va face de
ocară.
19. Căci vor fi pe urmă hoit fără de cinste, printre morţi, întru
ruşine, în veac de veac; Domnul îi va zdrobi şi, muţi, îi va
azvârli cu capul în jos, îi va zgudui din temelie şi vor pieri până
la cel mai mic; chinul îi va măcina şi pomenirea lor se va
şterge.
20. Vor veni înspăimântaţi de ştiinţa păcatelor lor şi fărădelegile
lor îi vor mustra faţă în faţă.
CAPITOLUL 5
Căinţa cea prea târzie a păcătoşilor; fericirea drepţilor şi
pedepsirea necredincioşilor.
l. Atunci cel drept va sta cu multă îndrăzneală înaintea celor
care l-au prigonit şi au dispreţuit ostenelile sale.
2. Iar ei, văzându-l, se vor tulbura cu cumplită frică şi se vor
minuna de minunea mântuirii dreptului.
3. Ei vor zice, căindu-se în inima lor şi gemând întru strâmtorarea
duhului lor: "Acesta este pe care-l aveam altădată de batjocură şi
ţinta ocărilor noastre.
4. Nebunii de noi! Am socotit viaţa lui o nebunie şi moartea lui o
ticăloşie.
5. Şi iată cum a fost socotit între fiii lui Dumnezeu şi partea lui
între sfinţi!
6. Aşadar noi am rătăcit de la calea adevărului şi lumina dreptăţii
n-a strălucit pentru noi şi nouă soarele nu ne-a răsărit.
7. Ne-am săturat de cărările fărădelegii şi ale pierzării; am
străbătut pustietăţi neumblate, iar calea Domnului n-am
cunoscut-o.
8. Ce folos ne-a adus trufia? La ce ne-a slujit bogăţia Şi toată
fala ei?
9. Toate acestea au trecut ca umbra şi ca o veste care se duce pe
aci încolo.
10. Au trecut la fel cu corabia care răzbate marea învolburată şi a
cărei urmă în apă nu poţi s-o mai găseşti şi nici trecerea ei, în
mijlocul valurilor;
11. Sau ca pasărea ce zboară în aer şi a cărei călătorie nu lasă
nici un semn; căci ea, bătând cu aripile vântul cel uşor şi
despicându-l cu avântul pornirii, îşi taie cale prin mişcarea
penelor, iar după aceea nimic nu mai arată pe unde a
trecut.
12. Sau la fel cu săgeata care zboară spre locul însemnat, iar
aerul pe care l-a spintecat se împreună la loc şi nu poţi să mai
ştii care i-a fost urma.
13. Tot aşa şi noi ne-am născut şi am isprăvit cu viaţa şi nu putem
să arătăm nici un semn de faptă bună, ci în răutatea noastră ne-am
risipit.
14. Într-adevăr, nădejdea celui nelegiuit este ca praful pe care-l
spulberă vântul, este ca pâcla subţire pe care o împrăştie vijelia,
ca fumul pe care-l suflă o adiere şi ca amintirea unui oaspete de o
singură zi care se destramă.
15. Însă cei drepţi vor fi vii în veacul veacului şi răsplata lor
este la Domnul şi Cel Atotputernic are grijă de ei.
16. Drept aceea, vor primi din mâna Domnului împărăţia frumuseţii
şi cununa cea strălucitoare, căci El îi va ocroti cu dreapta Sa şi
cu braţul Său; asemenea unui scut, îi va acoperi.
17. El va face arme din mânia Sa şi cu ele va întări făptura
mâinilor Sale ca să răsplătească vrăjmaşilor.
18. Din dreptate El Îşi va face platoşă şi din judecata cea
nefăţarnică Îşi va face coif.
19. Din sfinţenia Sa va face pavăză nebiruită;
20. Iar din cumplita Sa mânie va face sabie ascuţită şi lumea va
porni război împreună cu El împotriva celor fără de
minte.
21. Săgeţile fulgerului Său vor porni bine îndreptate şi vor lovi
în ţintă, zburând din arcul puternic încordat al norilor.
22. Mânia Lui, ca o praştie, va azvârli noian de grindină; apele
mării se vor întărâta asupra lor şi râurile îi vor îneca
vijelios.
23. Duhul puterii dumnezeieşti se va ridica împotriva lor şi ca
viscolul îi va vântura. Astfel fărădelegea va aduce pustiire pe
pământ şi răutatea va răsturna scaunele celor puternici.
CAPITOLUL 6
Îndemn către conducătorii lumii să caute şi să urmeze
înţelepciunea şi dreptatea.
l. Ascultaţi deci, regilor, şi înţelegeţi, luaţi învăţătură,
voi, care judecaţi marginile pământului.
2. Băgaţi în urechi, voi cei ce stăpâniţi peste mulţimi şi care vă
mândriţi cu mulţimea popoarelor voastre".
3. Pricepeţi că stăpânirea vi s-a dat de la Domnul şi puterea de la
Cel Preaînalt, Care va cerceta faptele voastre şi va pune la
încercare gândurile voastre.
4. Fiindcă, deşi dregători ai împărăţiei Lui, n-aţi judecat drept,
nici legea n-aţi păzit-o, nici n-aţi umblat după sfatul lui
Dumnezeu.
5. Groaznic şi fără de veste El va sta asupra voastră, căci pentru
cei mari judecata va fi cumplită.
6. Celor mici, Domnul le va arăta iertare şi milă, însă cei
puternici vor fi pedepsiţi cu străşnicie.
7. Stăpânul tuturor nu Se va ruşina de nici un obraz, nici nu Se va
sfii de vreo mărire, căci şi pe cel mic şi pe cel mare El i-a făcut
şi pronia Lui e la fel pentru toţi.
8. Însă cei puternici vor avea parte de o încercare mai
grea.
9. Deci către voi, regilor, îndrept cuvintele mele ca să învăţaţi
înţelepciune şi să nu cădeţi.
10. Pentru că cei ce au păzit cu sfinţenie pravila sfântă se vor
sfinţi şi cei ce vor învăţa-o vor şti ce să răspundă.
11. Iubiţi deci cuvintele mele şi le doriţi şi vă veţi învăţa din
ele.
12. Înţelepciunea este luminată şi neînserată şi cei care o iubesc
o văd uşor şi cei care o caută o găsesc.
13. Ea iese în cale celor care o doresc şi li se arată ea,
întâi.
14. Cel care se scoală pentru ea dis-de-dimineaţă nu se va osteni,
căci o va afla şezând la poarta lui.
15. Cel care îşi bate capul cu înţelepciunea îndeplineşte
desăvârşirea minţii şi cel care îşi pierde somnul pentru ea va fi
în curând fără de grijă.
16. Ea umblă în toate părţile căutând pe cei vrednici de ea şi se
arată prietenoasă în drumurile lor şi îi întâmpină în tot ce pun la
cale.
17. Începutul ei este pofta cea adevărată de învăţătură.
18. Iar pofta de învăţătură are în sine iubirea, iar iubirea este
paznica legilor ei, iar păzirea legilor ei este adeverirea
nemuririi.
19. Şi nemurirea ne face să fim aproape de Dumnezeu.
20. Drept aceea, pofta înţelepciunii duce la împărăţia cea
veşnică.
21. Deci dar, o, regi ai popoarelor, dacă ţineţi la tronurile şi la
sceptrele voastre, cinstiţi înţelepciunea, ca în veac să
domniţi.
22. Iar ce este înţelepciunea şi cum s-a făcut, sunt gata să vă
spun fără să ascund tainele lui Dumnezeu. Ci voi cerceta de la
începutul făpturii şi voi da la lumină cunoştinţa ei şi nu voi
trece pe alături de adevăr.
23. Nu voi merge pe acelaşi drum cu pizma care roade, căci ea n-are
nici o părtăşie cu înţelepciunea.
24. Mulţimea înţelepţilor este mântuirea lumii şi un rege cuminte
înseamnă bunăstarea poporului.
25. Drept aceea, luaţi învăţătură din cuvintele mele şi folosul va
fi al vostru.
CAPITOLUL 7
Înţelepciunea şi foloasele ei. Minunata înălţare a omului prin
ea.
1. Sunt şi eu om muritor asemenea tuturor şi coborând din neamul
celui dintâi om zidit din pământ.
2. Şi am fost înfiripat, cu trupul, în pântecele mamei mele,
închegându-mă din sânge, vreme de zece luni, din sămânţă
bărbătească şi în ceasul somnului odihnitor.
3. Şi după ce m-am născut, am respirat aerul obştesc şi pe pământul
obşteştii pătimiri am căzut şi eu, şi glasul meu dintâi, la fel ca
la toată lumea, a fost plânsul meu.
4. Am fost înfăşat în scutece şi am dat părinţilor grijă şi bătaie
de cap.
5. Şi nici un rege n-a început altfel, când s-a născut.
6. Că toţi intră în viaţă în acelaşi fel şi ies iarăşi la
fel.
7. Pentru aceea m-am rugat şi mi s-a dat înţelepciune, am chemat,
şi duhul cuminţeniei a coborât în mine.
8. Am ţinut la ea mai mult decât la sceptre şi decât la tronuri şi
am socotit bogăţiile deşarte faţă de ea.
9. N-am pus alături cu ea nici pietrele cele mai scumpe, fiindcă
tot aurul din lume pe lângă ea nu e decât nisip, iar argintul,
înaintea ei, mi se pare noroi.
10. Am preţuit înţelepciunea mai mult decât sănătatea şi
frumuseţea; am pus-o chiar înaintea luminii, fiindcă strălucirea ei
nu se stinge niciodată.
11. Împreună cu ea mi-au venit toate bunătăţile, căci în mâinile ei
sunt bogăţii nenumărate.
12. Şi m-am bucurat de toate acestea, căci înţelepciunea le aduce
cu sine. Totuşi eu nu ştiam că ea este născătoarea lor.
13. Am învăţat-o fără viclenie, o împărtăşesc fără părere de rău şi
nu ascund comorile ei.
14. Ea este pentru oameni comoară nesfârşită; cei care se folosesc
de ea se fac prietenii lui Dumnezeu, pentru darurile agonisite de
învăţătură.
15. Iar mie să-mi dăruiască Dumnezeu să grăiesc precum gândesc şi
să cuget în chip vrednic despre darurile Sale, căci El este
povăţuitorul înţelepciunii şi îndreptătorul înţelepţilor.
16. Că în mâna Lui suntem şi noi şi cuvintele noastre şi toată
înţelepciunea şi ştiinţa lucrurilor.
17. El mi-a dat cunoştinţa cea adevărată despre cele ce sunt, ca să
ştiu întocmirea lumii şi lucrarea stihiilor.
18. Începutul şi sfârşitul şi mijlocul vremurilor, întoarcerile
anotimpurilor şi prefacerile văzduhului,
19. Cursurile anilor şi rânduiala stelelor,
20. Firea dobitoacelor şi apucăturile fiarelor, puterea duhurilor
şi gândurile oamenilor, feluritele neamuri ale plantelor şi
însuşirile rădăcinilor.
21. Toate cele ascunse şi cele arătate le-am cunoscut, fiindcă
înţelepciunea, lucrătoarea tuturor, mi-a dat învăţătură.
22. Într-adevăr, în ea se află un duh de înţelegere, sfânt, fără
pereche, cu multe laturi, nepământesc, ager, pătrunzător,
neîntinat, preaînţelept, fără de patimă, iubitor de bine, ascuţit,
neoprit, binefăcător,
23. Iubitor de oameni, neclintit, temeinic, netulburat,
atotputernic, atotveghetor şi răzbătând prin toate duhurile isteţe,
curate şi oricât de subţiri.
24. Pentru că înţelepciunea este mai sprintenă decât orice mişcare,
ea pătrunde şi îşi face loc pretutindeni prin curăţia ei.
25. Ea este suflul puterii lui Dumnezeu, ea este curata revărsare a
slavei Celui Atotputernic, astfel că nimic nu poate s-o
mânjească.
26. Ea este strălucirea luminii celei veşnice şi oglinda fără pată
a lucrării lui Dumnezeu şi chipul bunătăţii Sale.
27. Fiindcă este una, toate le poate, şi rămânând una cu sine
însăşi, ea toate le înnoieşte, şi răspândindu-se, prin veacuri, în
sufletele sfinte, ea întocmeşte din ele prieteni ai lui Dumnezeu şi
prooroci.
28. Cu adevărat Dumnezeu nimic nu iubeşte, fără numai pe cel ce
petrece întru înţelepciune.
29. Ea este mai frumoasă decât soarele şi decât toată orânduirea
stelelor; dacă o pui alături cu lumina, înţelepciunea o
întrece.
30. Fiindcă după lumină urmează noaptea, pe când înţelepciunea
rămâne nebiruită în faţa răutăţii.
CAPITOLUL 8
Trebuinţa înţelepciunii şi cererea ei de la Dumnezeu.
l. Înţelepciunea ajunge cu tărie de la o margine la alta a lumii
şi toate le întocmeşte preaplăcut.
2. Mi-a fost dragă şi am cercetat-o din tinereţile mele şi am
căutat să mi-o peţesc mireasă şi am iubit mult frumuseţea
ei.
3. Neamul ei cel bun şi-l preamăreşte prin petrecerea laolaltă cu
Dumnezeu, şi Stăpânul a toate o are în mare iubire,
4. Fiindcă ea duce pe oameni la ştiinţa lui Dumnezeu şi ea alege
lucrurile Lui.
5. Şi de este bogăţia câştig poftit în viaţă, ce este mai bogat
decât înţelepciunea, care toate le lucrează?
6. Dacă cuminţenia stă în fruntea treburilor, cine este mai bun
meşter decât înţelepciunea în toate câte sunt?
7. Şi de iubeşte cineva dreptatea, ostenelile înţelepciunii rodesc
sfinte puteri, ea ne învaţă înfrânarea şi chibzuinţa, dreptatea şi
bărbăţia, tot ce este mai de folos în viaţa oamenilor;
8. Şi de pofteşte cineva să aibă ştiinţă întinsă, înţelepciunea
ştie cele trecute şi întrezăreşte cele viitoare, ea ştie
întorsăturile cuvintelor şi dezlegările întrebărilor; ea cunoaşte
de mai înainte semnele şi minunile şi întâmplările vremurilor şi
ale sutelor de ani.
9. Drept aceea am hotărât să mi-o prind tovarăşă în viaţă,
fiindcă ştiu că mă va sfătui cele bune şi-mi va fi mângâiere în
griji şi în necazuri.
10. Şi voi avea, prin ea, mărire în adunări; şi deşi sunt tânăr,
voi avea cinste în faţa celor bătrâni.
11. Mă vor găsi pătrunzător la judecăţi, şi voi apărea uimitor în
faţa celor puternici.
12. Când voi tăcea, vor aştepta să încep să vorbesc; când voi
vorbi, vor fi toţi cu luare aminte, şi când voi rosti o lungă
cuvântare, vor pune toţi mâna la gură.
13. Prin înţelepciune voi avea nemurire şi voi lăsa celor de după
mine o pomenire veşnică.
14. Voi cârmui popoare, şi seminţii străine se vor supune
stăpânirii mele.
15. Tirani temuţi, când vor auzi vorbindu-se de mine, se vor teme;
mă voi arăta bun mulţimilor şi viteaz în război.
16. Şi înapoindu-mă în casa mea, cu înţelepciune mă voi odihni,
căci petrecerea cu ea n-are amărăciune şi vieţuirea cu ea n-are
durere, ci veselie şi bucurie.
17. Am chibzuit aceste gânduri în cugetul meu şi le-am tot purtat
în inima mea şi am înţeles că nemurirea este rodul legăturii cu
înţelepciunea.
18. Şi am mai înţeles că în prietenia cu ea sunt sfinte bucurii şi
în faptele mâinilor sale sunt bogăţii nesfârşite şi stând în
preajma ei ai câştig de minte dreaptă şi câştig de slavă ai din
vorba cu ea; drept aceea am umblat pretutindeni şi m-am străduit
fel şi chip să am înţelepciune.
19. Am fost copil bun şi am avut parte de un suflet fără
răutate.
20. Sau mai vârtos, aşa bun cum eram, am venit într-un trup
nespurcat.
21. Ci cunoscând că nu voi putea altfel să am înţelepciune de nu-mi
va da Dumnezeu, cu toate că şi aceasta era înţelepciune, să ştiu de
la cine vine darul, m-am rugat Domnului şi m-am smerit înaintea Lui
şi am zis din toată inima mea:
CAPITOLUL 9
Rugăciunea lui Solomon către Dumnezeu pentru dobândirea
înţelepciunii, care este de folos tuturor oamenilor.
l. "Dumnezeule al părinţilor şi Doamne al milei, Cel care ai
făcut toate cu cuvântul Tău,
2. Şi cu înţelepciunea Ta ai rânduit pe om ca să stăpânească peste
zidirile cele făcute de Tine,
3. Şi să cârmuiască lumea cu cuviinţă şi cu dreptate şi cu suflet
drept să facă judecată,
4. Dă-mi mie înţelepciunea care stă aproape de scaunul Tău şi nu mă
lepăda dintre slujitorii Tăi.
5. Căci robul Tău sunt eu şi fiul roabei Tale, om slab şi cu viaţă
scurtă şi puţin destoinic să înţeleg judecata şi legile.
6. Căci, chiar când ar fi cineva desăvârşit între fiii oamenilor,
de-i va lipsi înţelepciunea cea de la Tine, ca nimica toată se va
socoti.
7. Tu m-ai ales pe mine mai dinainte ca să stăpânesc poporul Tău şi
să judec pe fiii şi pe fiicele Tale.
8. Tu mi-ai poruncit să zidesc templul în muntele Tău cel sfânt şi
un jertfelnic în cetatea în care locuieşti, după chipul cortului
celui sfânt, pe care l-ai pregătit dintru început.
9. Cu Tine este înţelepciunea care ştie faptele Tale şi care era de
faţă când ai făcut lumea şi care ştie ce este plăcut înaintea
ochilor Tăi şi ce este drept, potrivit poruncilor Tale.
10. Trimite această înţelepciune, din sfintele Tale ceruri, de
lângă tronul slavei Tale, ca să mă ajute în ostenelile mele şi ca
să cunosc ce este bineplăcut înaintea Ta,
11. Fiindcă înţelepciunea toate le ştie şi le înţelege şi mă va
povăţui înţelepţeşte în lucrările mele şi prin slava sa mă va
păzi.
12. Şi astfel, faptele mele Îţi vor fi plăcute şi voi judeca
poporul Tău cu dreptate şi voi fi vrednic de tronul tatălui
meu.
13. Cu adevărat, ce om poate să cunoască sfatul lui Dumnezeu sau
cine poate să pătrundă voinţa lui Dumnezeu?
14. Gândurile muritorilor sunt şovăielnice şi cugetările noastre
sunt cu greşeală.
15. Căci trupul cel putrezitor îngreuiază sufletul şi locuinţa cea
pământească împovărează mintea cea plină de grijă.
16. Cu greu ne dăm seama despre cele ce sunt pe pământ şi cu
osteneală găsim cele ce sunt chiar în mâna noastră; atunci, cine a
putut să pătrundă cele ce sunt în ceruri?
17. Cine a cunoscut voinţa Ta, dacă Tu nu i-ai dat înţelepciune şi
dacă nu i-ai trimis de sus Duhul Tău cel Sfânt?
18. Astfel, s-au făcut drepte cărările celor de pe pământ şi
oamenii au învăţat ceea ce este plăcut înaintea Ta, şi prin
înţelepciune au cunoscut mântuirea".
CAPITOLUL 10
Înţelepciunea a cârmuit omenirea de la începutul
ei.
l. Înţelepciunea a păzit pe primul om zidit de Dumnezeu ca să
fie părintele neamului omenesc, atunci când a fost zidit
întâiul.
2. Ea l-a scos din păcatul lui şi i-a dat putere să stăpânească
toată făptura.
3. Fiindcă s-a depărtat de ea, mâniindu-se, cel nedrept a pierit în
nebunia sa ucigaşă de frate.
4. Iar când pământul a fost acoperit de ape, înţelepciunea l-a
mântuit şi pe cel drept l-a purtat în slaba arcă de lemn.
5. Când popoarele şi-au amestecat nelegiuirile toate, de-a valma,
înţelepciunea a ştiut pe cel drept şi l-a păstrat fără vină în faţa
lui Dumnezeu şi l-a păzit nebiruit, când a fost să-l doboare mila
de copilul său.
6. Tot ea a mântuit pe cel drept din prăpădul celor răi şi el a
fugit departe de focul coborât peste cele cinci cetăţi.
7. Şi ca dovadă, arătând nelegiuirea lor, acest ţinut pustiit
fumegă şi azi, pomii dau roadă în afară de vreme şi un stâlp de
sare se înalţă acolo, spre pomenirea necredinciosului suflet al
femeii lui Lot.
8. Nu le-a păsat de înţelepciune şi de aceea n-au ştiut ce este
binele şi au lăsat celor care sunt în viaţă amintirea nebuniei lor,
aşa încât ticăloşiile lor să nu fie înghiţite de uitare,
9. Dar înţelepciunea a smuls din necazuri pe cei care sunt
credincioşi.
10. Iarăşi înţelepciunea a purtat pe căi drepte pe dreptul care
fugea de mânia fratelui său, arătându-i împărăţia lui Dumnezeu şi
dându-i învăţătură despre lucrurile sfinte; ea l-a îmbogăţit când
el muncea din greu şi spor i-a dat în strădaniile lui.
11. Înţelepciunea l-a sprijinit când a fost să-l jecmănească
stăpânii hrăpăreţi şi l-a ajutat să dobândească mari
averi.
12. Ea l-a ferit de duşmani; ea l-a ocrotit de cei care îi
întindeau curse; ea l-a făcut biruitor într-o luptă crâncenă, ca
să-l înveţe că mai tare decât toate este cucernicia.
13. Înţelepciunea n-a părăsit pe dreptul cel vândut, ci l-a ferit
de păcat.
14. Ea s-a coborât cu el în groapă şi în lanţurile lui nu l-a
părăsit, până ce i-a dat sceptrul domniei şi puterea peste cei ce-l
asupreau; ea a dovedit de minciună pe pârâşii lui şi i-a dat o
veşnică mărire.
15. Înţelepciunea a izbăvit pe poporul cel cuvios şi seminţia cea
nevinovată de neamurile care o împilau.
16. Ea a pătruns în sufletul robului lui Dumnezeu şi cu semne şi cu
minuni ea a ţinut piept unor regi temuţi.
17. Celor cuvioşi datu-le-a plata ostenelilor lor şi i-a călăuzit
pe o cale preaminunată şi ziua le-a fost acoperământ şi noaptea
lumină de stele;
18. I-a trecut prin Marea Roşie şi i-a purtat prin ape
mari.
19. A acoperit cu ape pe duşmani, apoi din adâncurile mării i-a
aruncat afară.
20. Pentru aceea, drepţii au jefuit pe cei necredincioşi şi au
slăvit cântând numele Tău cel sfânt, Stăpâne, şi toţi laolaltă au
lăudat mâna Ta care lupta pentru ei.
21. Căci înţelepciunea a deschis gura celor muţi şi limba pruncilor
a făcut-o bine grăitoare.
CAPITOLUL 11
Înţelepciunea povăţuitoare poporului ales. Dumnezeu pedepseşte
pe vrăjmaşii lui şi aşteaptă îndreptarea păcătoşilor.
1. Făcut-a să sporească lucrările lor prin mâna sfântului
prooroc,
2. Şi-au făcut cale prin pustiul cel nelocuit, şi-au întins
corturile lor în locuri neumblate.
3. Au stat dârji împotriva duşmanilor lor şi au respins pe
potrivnicii lor.
4. Au îndurat setea şi au chemat numele Tău şi apă li s-a dat
dintr-o stâncă aspră şi din piatră şi-au astâmpărat astfel
setea.
5. Ceea ce fusese pedeapsă pentru vrăjmaşi s-a făcut pentru ei, în
nevoia lor, binecuvântare.
6. Şi pe când apa marelui fluviu se prefăcuse în. sânge
necurat,
7. Spre pedeapsă că Faraon poruncise să ucidă pe copii, Tu ai dat
celor ce-şi pierduseră nădejdea apă din belşug;
8. Şi astfel le-ai arătat prin setea de care suferiseră, cu ce
pedeapsă pedepseşti pe potrivnicii lor.
9. Şi din această certare, cu toate că fuseseră certaţi cu cruţare,
ei au ştiut cum sunt chinuiţi nelegiuiţii, judecaţi sub
mânie.
10. Cercatu-i-ai pe unii ca un părinte care dojeneşte, iar pe
ceilalţi i-ai pedepsit ca un împărat aspru care
osândeşte.
11. Şi cei care erau de faţă şi cei de departe se chinuiau
deopotrivă.
12. O îndoită durere i-a cuprins şi suspinau, aducându-şi aminte de
lucrurile trecute.
13. Căci dându-şi seama că pedepsele lor au fost spre binele celor
scăpaţi, au cunoscut puterea lui Dumnezeu,
14. Acela pe Care mai înainte L-au lepădat şi L-au avut de
batjocură, mai pe urmă s-au minunat în faţa Lui, după ce au suferit
o sete cu totul altfel decât cei drepţi.
15. Pentru gândurile cele neînţelegătoare ale destrăbălării lor,
care îi rătăceau şi-i aduceau să cinstească animalele cele
necuvântătoare şi fiarele netrebnice, ai trimis peste ei, Stăpâne,
spre pedeapsă, mulţime de animale fără minte,
16. Ca să înveţe că prin ceea ce păcătuieşte cineva, prin aceea se
şi pedepseşte.
17. Nu era cu anevoie mâinii Tale atotputernice, care a zidit lumea
din nimic, să trimită asupra lor mulţime de urşi şi lei
fioroşi,
18. Sau de fiare nou-create, necunoscute şi pline de turbare,
suflând aburi arzători, scoţând pe nas fum puturos, sau risipind
din ochi înfricoşătoare fulgere.
19. Şi aceste fiare puteau să-i omoare nu numai cu muşcătura, dar
să-i îngrozească şi chiar să-i ucidă cu vederea lor.
20. Şi fără de acestea, puteau să piară numai la o suflare,
urmăriţi de dreptatea răzbunătoare şi vânturaţi de vântul puterii
Tale; ci toate le-ai rânduit cu măsură, cu număr şi cu
cumpănă.
21. Căci Tu pururea ai putere nemărginită şi tăriei braţului Tău
cine va sta împotrivă?
22. Lumea toată, înaintea Ta, este ca acel pic de praf, care face
cumpăna să se plece şi ca picătura de rouă cea de dimineaţă, ce se
coboară pe pământ.
23. Şi miluieşti pe toţi, că toate le poţi şi treci cu vederea
greşelile oamenilor, ca să se pocăiască.
24. Pentru că iubeşti toate cele ce sunt şi nimic nu urgiseşti din
cele ce ai făcut, că dacă ai fi urât un lucru, nu l-ai fi
plăsmuit.
25. Şi cum ar fi rămas ceva, de n-ai fi voit Tu? Sau cum ar dăinui,
dacă n-ar fi fost chemat de Tine la fiinţă?
26. Dar Tu ierţi tuturor, că toate ale Tale sunt, Stăpâne,
iubitorule de suflete.
CAPITOLUL 12
Nemărginirea răbdării şi a dreptăţii lui Dumnezeu.
1. Duhul Tău cel fără stricăciune este întru toate.
2. Pentru aceea pedepseşti cu măsură pe cei care cad şi, când
păcătuiesc, le deschizi ochii şi-i dojeneşti, ca să se lase de
răutatea lor şi să creadă întru Tine, Doamne.
3. De locuitorii cei de demult ai sfântului Tău pământ Te-ai
scârbit,
4. Căci făceau lucruri nelegiuite, vrăjitoreşti şi aduceau jertfe
necurate,
5. Omorând fără milă pe prunci, mâncând carne omenească şi
adăpându-se cu sânge; pe aceşti jertfitori spurcaţi
6. Şi părinţi ucigaşi ai unor prunci fără de apărare ai voit să-i
nimiceşti prin mâinile părinţilor noştri,
7. Aşa încât acest pământ, care este mai de cinste înaintea Ta
decât toate celelalte, să primească - vrednici locuitori - pe fiii
lui Dumnezeu.
8. Dar şi pe aceia ca pe nişte oameni i-ai iertat şi le-ai trimis,
ca soli ai oştirii Tale pedepsitoare, tăuni care înţeapă, ca să-i
ucidă cu încetul.
9. Nu pentru că n-ai fi putut supune cu război pe cei necredincioşi
celor drepţi, sau să-i pierzi dintr-odată cu groaznice fiare, sau
cu o poruncă scurtă,
10. Ci ai judecat să-i iei cu încetul dându-le loc de pocăinţă,
deşi bine ştiai că neamul lor este viclean şi răutatea lor este
firească şi răsădită înlăuntru şi că gândul lor nu se va schimba în
veac,
11. Pentru că din început a fost sămânţă blestemată. Apoi nici
pentru aceea că Te-ai teme de cineva, Te-ai arătat
îndelung-răbdător cu păcatele lor.
12. Căci cine ar putea să-ţi zică: Ce-ai făcut? Sau cine va sta
împotriva judecăţii Tale? Sau cine Te va scoate vinovat pentru
neamurile cele nimicite, pe care Tu însuţi le-ai făcut? Sau cine se
va ridica asupra Ta cu judecată pentru oamenii cei
nedrepţi?
13. Că nu este alt dumnezeu afară de Tine, care să aibă grijă de
toate şi căruia să-i dovedeşti că judecăţile Tale sunt totdeauna
drepte.
14. Nu este nici împărat, nici stăpânitor care să poată să ridice
ochii în faţa Ta şi să-ţi ceară socoteală pentru cei pe care i-ai
nimicit.
15. Ci, fiind drept, toate le cârmuieşti cu dreptate şi socoteşti
lucru nepotrivit cu puterea Ta ca să osândeşti pe cel care nu
trebuie pedepsit.
16. Puterea Ta este începutul dreptăţii şi, pentru că eşti Stăpân a
toate, către toţi cu îngăduinţă Te arăţi.
17. Arăţi tăria Ta celor care nu cred în atotputernicia Ta şi
înfrângi cutezanţa celor care o cunosc.
18. Stăpân al puterii cum eşti, judeci cu blândeţe şi ne cârmuieşti
cu multă cruţare, că la Tine este puterea, când voieşti.
19. Prin lucruri ca acestea ai învăţat pe poporul Tău că cel drept
trebuie să fie iubitor de oameni şi ai dat fiilor Tăi bună nădejde,
că le laşi timp să se pocăiască de păcate.
20. Că de vreme ce ai pedepsit cu atâta încetineală şi îngăduinţă
pe duşmanii slujitorilor Tăi, deşi erau vinovaţi până la moarte,
dându-le timp şi loc să se abată de la nelegiuirea lor,
21. Atunci cu câtă luare aminte judeci Tu pe robii Tăi, ai căror
părinţi au primit de la Tine jurăminte şi legămintele unor
strălucite făgăduinţe!
22. Deci când ne mustri, Tu baţi pe vrăjmaşii noştri de mii de ori
mai mult, ca să ţinem în seamă bunătatea Ta, când judecăm; iar când
suntem judecaţi, să nădăjduim în îndurarea Ta.
23. Drept aceea, pe cei nedrepţi care şi-au trăit viaţa nebuneşte,
i-ai pedepsit cu înseşi faptele lor urâcioase.
24. Căci au mers atât de departe pe căile rătăcirii, încât socoteau
drept dumnezei dobitoacele cele mai respingătoare, înşelându-se ca
pruncii cei fără de înţelepciune.
25. Pentru aceea, ca unor prunci fără de minte le-ai trimis o
pedeapsă de râs.
26. Iar cei care nu s-au pătruns de această certare neînsemnată vor
simţi o pedeapsă vrednică de Dumnezeu.
27. Suferind şi tulburându-se cu ceea ce ei socoteau a fi dumnezei,
au cunoscut pe Dumnezeul cel adevărat, pe Care altădată au zis că
nu-L cunosc; pentru aceea, osânda cea mai de pe urmă a venit asupra
lor.
CAPITOLUL 13
Mustrarea celor ce nu cred şi nebunia închinării la
idoli.
1. Deşerţi sunt din fire toţi oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu
şi care n-au ştiut, plecând de la bunătăţile văzute, să vadă pe Cel
care este, nici din cercetarea lucrurilor Sale să înţeleagă pe
meşter;
2. Ci au socotit că sunt dumnezei cârmuitori ai lumii sau focul,
sau vântul, sau arcul cel iute, sau mersul stelelor, sau apa
năvalnică, sau luminătorii cerului;
3. Ei, care, desfătaţi de frumuseţea acestora, le-au luat drept
dumnezei, să ştie acum cu cât este Stăpânul mai presus decât
acestea, că El, Cel Care Însuşi este începătorul frumuseţii, este
făcătorul lor.
4. Iar dacă se minunează de putere şi de lucrare, să înţeleagă din
acestea cu cât este mai puternic Cel care le-a făcut.
5. Căci din mărimea şi frumuseţea făpturilor poţi să cunoşti bine,
socotindu-te, pe Cel care le-a zidit.
6. Dar, în acelaşi timp, în toate acestea este oarecare neajuns,
căci doar unii ca aceştia rătăcesc căutând pe Dumnezeu şi
străduindu-se să-L afle.
7. Căci, îndeletnicindu-se cu lucrările lui Dumnezeu şi
cercetându-le, ei se încredinţează cu vederea cât de frumoase sunt
cele văzute.
8. De altă parte, ei n-au cuvânt să li se ierte
rătăcirea.
9. Că dacă au putut să adune atâta învăţătură, ca să cerceteze
lumea, cum n-au aflat ei mai degrabă pe Stăpânul lumii?
10. Dar sunt cu totul ticăloşi şi şi-au pus nădejdea în lucruri
fără de viaţă cei care au numit dumnezei lucrurile mâinilor
omeneşti, aurul şi argintul cu meşteşug lucrat şi închipuiri de
dobitoace sau piatră netrebnică, cioplită de mână de
demult.
11. Un meşter lemnar a tăiat din pădure un lemn bun de lucrat, l-a
jupuit de coajă şi apoi cu îndemânarea sa a făcut din el o unealtă
folositoare spre slujba vieţii.
12. Rămăşiţele de la lemnul lucrat le pune pe foc să îşi fiarbă de
mâncare şi îşi potoleşte foamea.
13. Şi ce-a mai rămas dintr-acestea, nefiind de nici o treabă,
pentru că este lemn strâmb şi noduros, îl ciopleşte ca să-i treacă
de urât şi, potrivindu-l şi meşteşugindu-l, l-a făcut asemenea cu
chipul de om.
14. Sau l-a făcut asemenea vreunui dobitoc de nimic şi, vopsindu-l
peste tot şi rumenindu-l la faţă cu vopsea roşie, i-a ascuns toate
metehnele.
15. Apoi i-a făcut în perete bună aşezare, l-a pus acolo şi l-a
întărit cu piroane de fier.
16. El are grijă de idol să nu cadă, ştiind bine că nu-şi poate
ajuta singur, căci nu este decât un chip care are nevoie de
ajutor.
17. Dar el se roagă chipului pentru averea sa, pentru nunţile sale
şi pentru fiii săi şi nu se ruşinează a vorbi către lucrul cel
neînsufleţit.
18. El cere sănătate de la cel neputincios, se roagă de viaţă celui
mort şi de ajutor celui ce nu poate să dea nici unul; el se roagă
de bună călătorie cui nu poate să meargă în picioare.
19. Ca să-şi pună la adăpost averea, alergătura şi izbânda muncii
sale, el cere putere de la cel care are mâinile cele mai
betege.
CAPITOLUL 14
Care a fost începutul idolilor şi al închinării lor şi ce
răutăţi urmează din închinarea la idoli.
l. Altul voind să meargă pe apă şi să călătorească prin
cumplitele valuri se roagă la un lemn mai şubred decât luntrea care
îl poartă.
2. Această luntre a fost născocită de pofta de câştig şi a
întruchipat-o agerimea lucrătorului.
3. Ci, o, Părinte, pronia Ta o cârmuieşte, Tu, Care ai deschis
cărări în mare şi drum nerătăcitor în volbura valurilor.
4. Şi cu aceasta arătat-ai că poţi să izbăveşti din orice
primejdie, aşa încât cineva, chiar fără să aibă ştiinţa
corăbierului, să poată porni pe mare. Tu nu voieşti ca
preaînţeleptele Tale lucrări să rămână deşarte, de aceea oamenii,
încredinţându-şi viaţa unui lemn de tot slab,
5. Trec prin valuri pe o plută şi scapă de moarte.
6. Iar de demult, când au pierit trufaşii uriaşi, nădejdea întregii
lumi a scăpat într-o barcă şi barca, îndrumată de mâna Ta, a lăsat
omenirii sămânţa urmaşilor.
7. Şi binecuvântat este lemnul care slujeşte la o trebuinţă
binecuvântată.
8. Dar idolul făcut de mâna omenească este blestemat, şi el şi acel
care l-a făcut; acesta pentru că l-a făcut, iar idolul pentru că,
stricăcios fiind, i s-a zis dumnezeu.
9. Că Dumnezeu urăşte deopotrivă şi pe nelegiuiţi şi nelegiuirea
lor.
10. Lucrul şi lucrătorul var fi deopotrivă pedepsiţi.
11. Pentru aceea, idolii neamurilor vor fi cercetaţi spre pieire,
fiindcă, deşi sunt făpturi, au ajuns urâciune, sminteală pentru
sufletele oamenilor şi laţ pentru picioarele celor fără de
minte.
12. Gândul plăsmuirii de idoli a fost începutul aprinderii spre
desfrâu, şi născocirea lor a fost pierderea vieţii.
13. Fiindcă n-au fost de la început şi nu vor fi
totdeauna.
14. Prin deşarta mărire omenească au intrat în lume, astfel că
apropiatul lor sfârşit este hotărât înaintea lui
Dumnezeu.
15. Un tată, întristându-se cu amară jale pentru copilul său răpit
înainte de vreme, i-a făcut chipul şi pe cel care ieri încă nu era
decât un om mort, îl cinsteşte acum ca pe un dumnezeu şi a rânduit
celor din casa sa taine şi slujbe.
16. După aceea, cu vremea, întărindu-se acest păgânesc obicei, s-a
păzit ca o lege şi, din poruncile tiranilor, a ieşit cinstirea
chipurilor cioplite.
17. Când popoarele nu puteau să-i cinstească de faţă, pentru că
locuiau departe, făceau o asemuire după chipul depărtat şi
potriveau un chip văzut al împăratului preacinstit, aşa încât să
dea celui ce nu era de faţă aceleaşi sârguincioase închinări ca şi
cum ar fi de faţă.
18. Şi pentru izbânda acestei închinări, cei care erau neştiutori
au fost şi ei împinşi de pofta de slavă a meşterului.
19. Pentru că el, voind să placă stăpânitorului, şi-a pus tot
meşteşugul ca să facă asemănarea cât mai frumoasă.
20. Iar mulţimile, înşelându-se prin frumuseţea lucrului, l-au
socotit acum ca dumnezeu pe cel care mai înainte îl cinsteau ca pe
un om.
21. Şi aceasta a fost o înşelăciune pentru viaţa oamenilor, că ei,
bătuţi de nevoi sau robiţi de tiranie, au dat pietrelor şi lemnelor
numele ce nu se poate da la nimic de pe pământ.
22. Apoi n-a fost destul că au rătăcit întru cunoaşterea lui
Dumnezeu, ci, vieţuind - din întunericul minţii lor - în război
necurmat, au numit pace atâtea rele.
23. Ei făceau slujbe în care ucideau chiar pe copiii lor, sau
săvârşeau taine ascunse sau beţii nebuneşti după barbare
obiceiuri.
24. Şi nici viaţa, nici căsătoriile nu le mai păzeau curate, ci
unul pe altul ucidea prin viclenie sau îl batjocorea prin
desfrânare.
25. Toate se învălmăşesc în sânge şi ucidere, în furtişag şi
vicleşug, în stricăciune şi necredinţă, în răzvrătire şi jurământ
strâmb,
26. În prigonirea celor buni şi uitarea binefacerilor primite, în
pângărirea sufletelor şi răsturnarea trupeştilor nevoi, în
tulburarea căsătoriilor şi desfrânare şi dezmăţ sub ochii
tuturor.
27. Căci închinarea la idolii cei deşerţi, care nici n-ar trebui
pomeniţi, este începutul, pricina şi sfârşitul a tot
răul.
28. Desfătările lor sunt nişte bucurii smintite, proorociile lor
sunt mincinoase, ei trăiesc în nedreptate şi jură strâmb cu
uşurinţă.
29. Ca unii care nădăjduiesc în idolii cei fără de suflet, când
jură strâmb, ei nu se tem că li se va dovedi nedreptatea.
30. Şi din două părţi pedeapsa va da peste ei, întâi pentru că au
cugetat greşit despre Dumnezeu, închinându-se idolilor, şi al
doilea pentru că, vicleni fiind, au jurat împotriva adevărului,
dispreţuind tot ce este sfânt.
31. Căci nu puterea idolilor pe care s-au jurat, ci pedeapsa
cuvenită păcătoşilor, aceea prigoneşte pururea păcatul celor ce au
greşit.
CAPITOLUL 15
Bunătatea şi puterea adevăratului Dumnezeu. Înşelăciunea
idolatriei.
1. Iar Tu, Dumnezeul nostru, eşti bun şi adevărat,
îndelung-răbdător şi cu milă cârmuitor a toate.
2. Chiar când păcătuim, ai Tăi suntem, noi cei ce cunoaştem puterea
Ta, dar nu vom păcătui, ştiind bine că suntem din numărul celor
număraţi ai Tăi.
3. Că a Te cunoaşte pe Tine este dreptate desăvârşită şi a şti
puterea Ta este rădăcina nemuririi.
4. Pe noi nu ne-au înşelat născocirile omeneşti ale unui meşteşug
viclean; ici truda deşartă a zugravilor, adică chipul mânjit
cu multe feluri de vopsele,
5. A cărui înfăţişare aţâţă patima celor nebuni, cu pofta chipului
neînsufleţit al unei arătări fără viaţă.
6. Iubitori de rele precum sunt, ei sunt vrednici să aibă asemenea
nădejdi, şi cei care le fac şi cei care le poftesc şi li se
închină.
7. Olarul frământă pământul moale cu osteneală şi face spre slujba
noastră orice vas şi din acelaşi pământ face vase spre curată
întrebuinţare şi altele dimpotrivă, dar toate asemenea; şi care vas
de ce treabă să fie, hotărăşte olarul.
8. Apoi cu nelegiuită trudă, din acelaşi pământ, tot el scoate un
deşert chip de idol, el care, cu puţin mai înainte, din pământ a
fost făcut şi după puţin se va întoarce iarăşi de unde a fost luat,
când se va cere să dea sufletul cu care este dator.
9. Dar el se îngrijeşte nu de aceea că puterile lui slăbesc, nici
că viaţa este scurtă, ci se ia la întrecere cu meşterii aurari şi
argintari şi face ce fac făurarii în aramă şi, ca mare cinste
pentru el, ţine să facă chipuri amăgitoare.
10. Inima lui este cenuşă şi nădejdea lui mai slabă ca pământul şi
viaţa lui mai mică în cinste decât lutul.
11. Fiindcă el n-a cunoscut pe Făcătorul său, şi pe Cel care i-a
insuflat duhul faptelor şi a pus în el putere de viaţă,
12. Ci socoteşte că viaţa noastră este jucărie şi traiul nostru ca
un târg de câştig, pentru că - aşa zic ei - trebuie să câştigi bani
în orice chip, chiar făcând rău.
13. Dar bine să ştie că păcătuieşte mai mult decât toţi ceilalţi
acela care, din acelaşi lut, scoate vase care se pot uşor sparge şi
chipuri idoleşti.
14. Ci toţi aceştia sunt mai nebuni şi mai de plâns decât sufletul
unui copil; sunt toţi duşmanii poporului tău şi asupritorii
lui;
15. Căci pe toţi idolii neamurilor i-au socotit drept dumnezei pe
cei care nici cu ochii nu văd, nici cu nasul nu respiră, nici cu
urechile nu aud, nici cu degetele mâinilor nu pipăie, nici cu
picioarele nu umblă.
16. Cel care i-a făcut a fost un om, şi cel care a primit duhul în
dar, tocmai el i-a închipuit, căci nici un om nu poate să facă un
dumnezeu la fel cu el.
17. El fiind muritor, el face un lucru fără viaţă cu mâinile lui
nelegiuite, el preţuieşte mai mult decât idolii săi, fiindcă el
este viu, iar aceia nicidecum.
18. Ei se închină dobitoacelor celor mai urâcioase, care, după
prostia lor, sunt mai rele decât celelalte.
19. N-au în ele nici o bunătate care să ni le facă dragi şi ele
sunt în afară şi de la lauda lui Dumnezeu, şi de la binecuvântarea
Lui.
CAPITOLUL 16
Pedepsele Egiptenilor pentru închinarea la idoli. Binefacerile
lui Dumnezeu asupra Evreilor.
l. Drept aceea, au fost cu dreptate pedepsiţi prin unele făpturi
ca acestea şi au fost chinuiţi de mulţime de fiare.
2. În locul acestor pedepse, Tu ai dăruit cele bune poporului Tău
şi foamea lui cea mare ai potolit-o cu o mâncare nouă, cu carne de
prepeliţă.
3. Aşa încât unii (Egiptenii), deşi pofteau să mănânce, văzând
urâciunea fiarelor trimise, s-au lipsit şi de mâncarea de nevoie,
iar ceilalţi, după puţină lipsă, au avut o hrană nouă.
4. Căci se cuvenea ca o foamete care nu iartă să vină peste
asupritori, iar celorlalţi numai să li se arate cum sunt chinuiţi
vrăjmaşii lor.
5. Iar când a venit peste ei înfricoşata mânie a fiarelor şi se
prăpădeau muşcaţi de şerpii cei cumpliţi, aprinderea Ta n-a ţinut
până la urmă.
6. Ei au fost tulburaţi puţină vreme, ca să se îndrepteze şi au
avut un semn de mântuire, ca să-şi aducă aminte de poruncile legii
Tale;
7. Căci cel care se întorcea către acest semn se vindeca, dar nu
prin ceea ce vedea cu ochii, ci prin Tine, Mântuitorul
tuturor.
8. Şi prin aceasta arătat-ai vrăjmaşilor noştri că Tu eşti Cel Care
izbăveşti de tot răul.
9. Pentru că înţepătura lăcustelor şi a muştelor le-a adus moartea
şi n-a mai fost nici un chip să-şi scape viaţa, fiindcă meritau o
asemenea pedeapsă.
10. Iar pe robii Tăi nici dinţii balaurilor celor veninoşi nu i-au
biruit, căci mila Ta a venit şi i-a vindecat,
11. Ca să-şi aducă aminte de cuvintele Tale; erau răniţi şi apoi
degrabă vindecaţi, ca nu cumva, căzând în adâncă uitare, să nu fie
înstrăinaţi de la bunătăţile Tale.
12. Nici iarbă de leac, nici alifie nu i-a vindecat, ci cuvântul
Tău, Doamne, cel ce toate le vindecă.
13. Căci Tu stăpâneşti peste viaţă şi peste moarte şi cobori până
la porţile locuinţei morţilor şi iar ridici.
14. Omul, în răutatea sa, poate să ucidă, dar nu poate să aducă
înapoi duhul care a ieşit, nici să scoată sufletul care a intrat în
locuinţa morţilor.
15. Iar de mâna Ta nu este cu putinţă nimănui să scape.
16. Nelegiuiţii care s-au lepădat de a Te cunoaşte au fost bătuţi
cu puterea braţului Tău; ape năprasnice, grindină şi ploi
neînduplecate i-au chinuit; para focului i-a mistuit.
17. Şi, ce este mai minunat, focul ardea şi mai tare în apa care
toate le stinge, pentru că toată făptura este apărătoarea celor
drepţi.
18. Uneori para focului se domolea, ca să nu ardă fiarele cele
trimise împotriva celor necredincioşi, şi ei să vadă şi să cunoască
cum că îi prigoneşte judecata lui Dumnezeu.
19. Alteori; focul ardea în apă mai mult decât este puterea lui, ca
să nimicească astfel toate roadele ţării celor nedrepţi.
20. Dar pe poporul Tău l-ai hrănit cu hrană îngerească şi i-ai
trimis din cer pâine gata, fără de osteneală, şi care avea toată
dulceaţa şi plăcea tuturor.
21. Şi pâinea aceasta arăta către fii bunătatea Ta faţă de ei, iar
pentru cel care o mânca avea gustul mâncării pe care o
poftea.
22. Iar zăpada şi gheaţa răbdau focul şi nu se topeau, ca să
cunoască Israel că focul cel arzător, care strălucea în zăpadă şi
în ploi, a mistuit roadele vrăjmaşilor;
23. Şi iarăşi acelaşi foc îşi lepăda puterile, ca să hrănească pe
cei drepţi,
24. Pentru că făptura, slujindu-ţi ţie, Celui care ai făcut-o, se
încordează pentru pedepsirea celor nedrepţi şi se domoleşte spre
facerea de bine a celor care se încred în Tine.
25. Drept aceea, schimbându-se în toate aceste chipuri, ea slujea
darului Tău celui a toate hrănitor, potrivit dorinţei celor care Te
rugau;
26. Astfel ca fiii pe care i-ai iubit, Doamne, să înveţe că nu
felurite soiuri de roade hrănesc pe oameni, ci cuvântul Tău ţine în
viaţă pe acei care cred în Tine.
27. Fiindcă ceea ce nu se strica de puterea focului, se topea,
încălzindu-se de o uşoară rază a soarelui.
28. Ca să se înţeleagă că trebuie să mânecăm şi să-ţi mulţumim mai
înainte de răsăritul soarelui şi să ne rugăm ţie din revărsatul
zorilor.
29. Iar nădejdea celui nemulţumitor se va topi ca gheaţa de iarnă
şi se va scurge ca o apă nefolositoare.
CAPITOLUL 17
Egiptenii suferind întuneric de trei zile, cu frică şi cu mare
groază, cealaltă parte a lumii strălucea cu lumină.
1. Judecăţile Tale sunt mari şi anevoie de lămurit, de aceea
cugetele fără învăţătură sunt în rătăcire.
2. Nelegiuiţii, având încredinţarea că pot să asuprească neamul
sfânt, zăceau închişi sub acoperişurile lor - înlănţuiţi de
întuneric şi robii unei nopţi fără ziuă - şi fugari erau de la
veşnica Ta purtare de grijă.
3. Şi când socoteau că vor rămâne ascunşi cu tainicele lor păcate,
în vălul întunecat al uitării, risipiţi au fost şi
înspăimântaţi amarnic şi tulburaţi au fost de năluciri.
4. Adăposturile unde se închideau nu i-au scutit de spaime, căci în
jurul lor răsunau zgomote care îi înfricoşau şi arătări posomorâte
îi umpleau de groază.
5. Nu era nici un foc care să poată să-i lumineze şi văpăile vii
ale stelelor nu puteau să risipească acea noapte
înfricoşătoare.
6. Câteodată li se arăta o învâlvorare înspăimântătoare care se
aprindea de la sine şi, zguduiţi de această vedenie, cu pricină
necunoscută, socoteau arătările şi mai grozave încă.
7. Meşteşugul copilăros al vrăjitorilor nu mai putea nimic şi
îngâmfarea lor că ştiu ceva ieşise de ruşine.
8. Ei care ziceau că pot să gonească din inima bolnavă spaimele şi
tulburările, chiar ei zăceau acum plini de ruşinoasă
spaimă.
9. Şi măcar că nu era prea mare grozăvia care să-i înspăimânteze,
totuşi fiarele care treceau şi şerpii care fluierau îi îngrozeau,
şi se topeau de frică şi închideau ochii să nu mai vadă prăpădul
ce-i pândea din toate părţile.
10. Fiindcă răutatea inimii este plină de temere, ca una ce se ştie
vinovată şi mustrată ea de sine însăşi; ea îşi vede mărită
nenorocirea,
11. Căci spaima nu este altceva fără numai lepădarea oricărui
ajutor care-ţi vine de la dreapta judecată.
12. Şi când scade nădejdea în adâncul inimii, te sperii şi mai
mult, dacă nu ştii care este pricina de unde îţi vine
chinul.
13. Iar ei - în noaptea aceea când li se tăiaseră orice puteri şi
care venise peste ei din iadul priponit - dormind de-a
valma,
14. Aci se zbăteau îngroziţi de arătări pocite, aci mureau de golul
din inimile lor, căci o groază neaşteptată şi fără de veste pusese
stăpânire peste ei.
15. Şi tot aşa ceilalţi, oricare ar fi fost, cădeau vlăguiţi şi
rămâneau aşa, închişi ca într-o închisoare fără zăvoare.
16. Şi plugar de era cineva, ori cioban cu oile, ori muncitor prins
la muncile câmpului, apucaţi fără de veste, îndurau această
nenorocire fără scăpare,
17. Fiindcă toţi erau ferecaţi cu acelaşi lanţ de întuneric. Şi
atunci vântul şuierător şi glasul cu bun viers al păsărilor din
desişuri şi năvala apelor aprige
18. Şi bubuitul stâncilor care se prăvălesc şi fuga nevăzută a
animalelor săritoare şi răcnetul fiarelor cumplite şi sunetul care
se frânge şi se răsfrânge în peşterile munţilor - acestea toate îi
făceau să-şi dea duhul de frică.
19. Căci în vreme ce toată făptura era luminată cu strălucitoare
lumină şi fără împotrivire îşi vedea de lucrul său,
20. Numai peste aceia se întindea o noapte grea, care era chipul
întunericului celui ce avea să-i înghită, şi ei pentru ei înşişi
erau mai grea povară decât acel întuneric.
CAPITOLUL 18
Urmarea pedepselor Egiptenilor şi ieşirea Evreilor din
Egipt.
l. Pentru cuvioşii Tăi strălucea lumină mare, iar Egiptenii
auzeau glasul lor, fără să le vadă chipul şi, cu toate suferinţele
lor de până aci, îi fericeau.
2. Şi pentru că după atâtea asupriri - Israel nu se răzbuna asupra
lor - Egiptenii le mulţumeau şi le cereau iertare de relele pe care
ei le făcuseră.
3. În loc de întuneric, ai dat cuvioşilor Tăi stâlp de foc arzător,
care să-i călăuzească în acea călătorie necunoscută; soare
nevătămător le-ai dat în drumul lor cel plin de slavă.
4. Vrednici erau Egiptenii să fie lipsiţi de lumină şi să fie
închişi în întuneric, ca unii care ţineau închişi pe fiii Tăi,
aceia prin care trebuia să se dea veacului nestricăcioasa lumină a
legii Tale.
5. Şi când s-au sfătuit să ucidă pe pruncii celor cuvioşi ai Tăi,
unul dintre aceşti prunci a fost aruncat şi a scăpat, dar Tu, spre
pedeapsa lor, le-ai luat mulţime de copii şi pe ei pe toţi i-ai
înecat în valurile mării.
6. Noaptea aceasta a fost cunoscută mai înainte de părinţii noştri,
ca - ştiind bine în ce jurăminte crezuseră - nădăjduind întru ele,
să se veselească.
7. Iar poporul Tău a văzut şi mântuirea celor drepţi şi pieirea
vrăjmaşilor.
8. Şi precum ai pedepsit pe potrivnici, tot aşa, chemându-ne pe
noi, ne-ai preamărit.
9. Copiii evlavioşi ai celor drepţi jertfeau în ascuns ţi
statorniceau toţi într-un gând legământul cel dumnezeiesc, ca
sfinţi părtaşi să fie deopotrivă la aceleaşi bunătăţi şi la
aceleaşi primejdii, cântând laudele părinţilor.
10. Iar cu cântecele lor se însoţeau ţipetele risipite ale
vrăjmaşilor şi se auzeau bocetele lor pentru copiii
ucişi.
11. Robul şi stăpânul erau pedepsiţi cu aceeaşi pedeapsă şi omul de
rând îndura aceleaşi dureri ca şi regele.
12. Toţi deopotrivă aveau morţi fără de număr, dar din acelaşi soi
de moarte, şi cei ce rămăseseră în viaţă nu puteau face faţă cu
înmormântările, de vreme ce într-o clipă tot ce era mai de seamă în
neamul lor pierise.
13. Ei, care nu voiseră să creadă din pricina vrăjitorilor lor,
când le-au pierit cei dintâi născuţi ai lor, au mărturisit că
Israel este poporul lui Dumnezeu.
14. Căci, pe când lina tăcere stăpânea peste toate şi noaptea cu
repedea ei curgere ajunsese la calea jumătate,
15. Cuvântul Tău cel atotputernic a purces din înaltul cer şi din
scaunele împărăteşti, ca un cumplit războinic, în mijlocul acelui
pământ hotărât pieirii,
16. Şi aducând - ca o sabie ascuţită - porunca Ta cea fără de
schimbare, stătea şi umplea toate de moarte şi ajungea până la cer,
rezemându-se de pământ.
17. Atunci pe loc, vedeniile unor visuri groaznice îi tulburară şi
spaime neaşteptate au năvălit asupra lor.
18. Azvârliţi încoace şi încolo pe pământ şi pe jumătate morţi, ei
dădeau pe faţă pricina pentru care mureau.
19. Căci vedeniile care îi îngroziseră le destăinuiseră lucrul
pentru care pătimesc atât de rău ca să nu moară de
neştiinţă.
20. Încercarea morţii a atins şi pe cei drepţi şi mulţi au pierit
în pustiu, dar mânia Ta nu a ţinut multă vreme.
21. Căci un om fără vină a luat degrabă partea celor vinovaţi,
având ca arme ale slujbei sale rugăciunea şi tămâia de împăcare, şi
a stat împotriva mâniei Tale, şi primejdiei morţii i-a pus un
capăt, arătându-se pe sine că este robul Tău.
22. El a biruit mulţimea răzvrătită, nu cu tăria trupului, nici cu
puterea armelor, ci a supus cu cuvântul pe Cel care îi pedepsea şi
pomenind jurămintele făcute părinţilor şi legământul cu
Israel.
23. Când morţii, căzuţi unii peste alţii, au ajuns grămezi, el a
stat la mijloc, a potolit mânia şi a închis pieirii calea care
ducea spre cei vii.
24. Căci în veşmântul preoţesc, lung până la glezne, era toată
lumea, şi numele slăvite ale părinţilor erau săpate pe cele patru
şiruri de pietre scumpe, iar măreţia Ta pe diadema de pe
cap.
25. Înaintea acestor semne, îngerul pieirii a încetat şi s-a temut,
căci singură ispita mâniei Tale era destulă.
CAPITOLUL 19
Pieirea celor fără de lege şi mântuirea drepţilor.
l. Ci o mânie neîndurată prigoneşte pe nelegiuiţi până la
sfârşit, fiindcă Dumnezeu ştia de mai înainte ce vor face
ei,
2. Că adică Egiptenii, după ce au lăsat pe Israel să plece şi cu
mare stăruinţă i-au grăbit la drum, vor avea păreri de rău şi vor
începe să-i urmărească.
3. Cu adevărat, când nu isprăviseră de jelit pe morţii lor şi
plângeau încă la mormintele celor ucişi, un alt gând nebunesc le-a
venit şi au început, ca pe nişte fugari, să urmărească pe aceia pe
care îi grăbiseră cu rugăminţi să plece de la ei.
4. La aceasta îi trăgea pedeapsa de care erau vrednici, şi despre
cele mai înainte întâmplate nu mai aveau ţinere de minte, ca să se
împlinească şi ceea ce mai lipsea din urgiile suferite de
ei;
5. Aşa încât poporul Tău să săvârşească necrezuta lui trecere prin
mare, iar Egiptenii să dea peste o moarte năprasnică.
6. Fiindcă făptura întreagă a fost prefăcută în alcătuirea ei,
supunându-se deosebitelor Tale porunci, pentru ca robii Tăi să se
păzească nevătămaţi.
7. Astfel un nor umbrea tabăra lor; din apa care mai înainte era
acolo s-a făcut pământ uscat, iar din Marea Roşie, cale fără de
piedică şi câmpie cu pajişte din valurile zbuciumate.
8. Şi pe aici a trecut tot neamul Israel, pe care îl ocrotea mâna
Ta, şi minunate lucruri a văzut.
9. Şi ca nişte cai din câmpia cu iarbă şi ca nişte miei care
zburdă, ei Te preaslăveau pe Tine, Doamne, Cel Care i-ai
izbăvit.
10. Fiindcă îşi aduceau mereu aminte de cele ce se întâmplaseră
în-ţara pribegiei lor, cum pământul, în locul altor vietăţi, a scos
la iveală tăuni, iar Nilul în loc de peşti a vărsat o mulţime de
broaşte.
11. Şi mai pe urmă, au văzut o nouă odrăslire de păsări, când,
fiind purtaţi de poftă, ei au cerut mâncăruri de
desfătare.
12. Şi, spre împlinirea dorinţii lor, nor de prepeliţe s-a ridicat
dinspre mare;
13. Însă pedeapsa a venit peste cei păcătoşi - şi nu fără semnele
prevestitoare ale puternicelor fulgere - şi au pătimit cu dreptate
pentru răutăţile lor.
14. Căci s-au purtat cu ură crâncenă faţă de cei străini. Unii n-au
voit să primească pe trecătorii necunoscuţi, dar aceştia au adus în
robie pe străinii care le făcuseră bine.
15. Şi nu numai aceasta, ci mai este încă un lucru, că adică aceia
primeau pe cei străini cu duşmănie.
16. Pe când aceştia au primit poporul Tău cu bucurie, iar după ce
l-au făcut părtaş la aceleaşi drepturi ca şi ei, l-au asuprit cu
cumplite necazuri.
17. Pentru care au fost pedepsiţi cu orbire, ca şi aceia care
dădeau năvală la porţile celui drept, când, cuprinşi de întuneric
nepătruns, căutau fiecare ieşirea porţii.
18. Căci stihiile schimbau între ele însuşirile lor, precum la un
instrument cu coarde sunetele schimbă măsura, dar păstrează tonul -
ceea ce se poate vedea lămurit din cercetarea faptelor.
19. Vietăţile de pe pământ se făceau vietăţi de apă, iar cele ce
înotau treceau pe pământ.
20. Focul ardea în apă dincolo de puterea sa, iar apa îşi pierdea
însuşirea ei de a stinge.
21. Flăcările focului nu mai vătămau carnea plăpândelor dobitoace
care umblau primprejur şi nu topeau acea hrană venită din cer, care
semăna cu bruma ce se topeşte uşor.
22. Întru toate, Doamne, ai preamărit pe poporul Tău şi l-ai făcut
de cinste şi nu l-ai trecut cu vederea, ci în toată vremea şi în
tot locul ai stat în preajma lui.
|